Crăciunul, timpul în care redevenim copii

Crăciunul este, în primul rând, o sărbătoare a veseliei. Inimile noastre tresaltă de bucuria Întrupării Domnului: „Cel făr de-nceput/ Azi S-a pogorât/ Și întru Fecioară S-a sălășluit”. Involuntar ne întoarcem în timp, retrăim bucuria Crăciunului din copilăria noastră: bradul împodobit cu beteală, globurile multicolore și strălucitoare, mirosul rășinii amestecat cu cel al portocalelor și cu mireasma gerului care pătrunde la răstimpuri în casă. În al doilea rând, Nașterea Domnului este o sărbătoare a copilăriei, a stării de a fi copil. În ieslea săracă Se naște Copilul Dumnezeiesc. Magii de la Răsărit Îi aduc daruri simbolice: aur, smirnă și tămâie. Ce bucurie poate fi mai mare pentru un copil decât aceea de a primi cadouri?

Satul de odinioară intuia puterea sacră ascunsă în copilărie. De aceea, din cele mai vechi timpuri, copiii erau cei care începeau colindatul. În acest fel era asigurată eficiența urărilor. Colindul nu era un cântec oarecare, așa cum am fi tentați noi, orășenii, să îl considerăm. Colin­datul era un adevărat proces ritualic la care participa mai mult sau mai puțin tot satul. Străbunii noștri credeau că urările colindătorilor influențau benefic timpul și spațiul, viitorul tuturor fie ei oameni, plante sau animale. Cuvântul care S-a făcut trup dă pute­re cuvintelor omenești, care devin astfel adevărate binecuvântări.

Colindătorilor li se mai spunea, în anumite zone geografice, și pițărăi. Copiii încep să colinde încă din seara de 23 spre 24 decembrie. Colindă până la ziuă, mergând în cete formate din doi, trei sau patru copii. Denumirea colindelor variază în funcție de zona etnografică: se spune că se merge cu „Moș-Ajunul”, cu „Bună dimineața” sau cu „Bună dimi­neața la Moș-Ajun”.
Gospodarul îi întâmpină pe copii și le împarte covrigi, nuci și mere. Obiceiul de a da bani colindătorilor este de dată recentă. Micii colindători poartă, de obicei, trăistuțe atârnate de gât.
Adresarea lor este frapant de directă: „Bună ziua lui Ajun,/ Că-i mai bun-a lui Crăciun,/ Că-i cu miei, cu purcei,/ Cu copiii după ei./ Dă-ne-alune,/ Că-s mai bune,/ Dă-ne nuci,/ Că-s mai dulci,/ Dă-ne poame,/ Că ni-i foame...” De multe ori colinda copiilor e doar o cerere a darurilor: „Puică neagră bagă-n sac,/ Vină, gazdă, dă-mi colac./ Nu-mi da micu,/ Că mi-i frigu,/ Și-mi dă mare,/ Bine-mi pare,/ Cât rotila plugului,/ Umple straița pruncului,/ Să se ducă-n treaba lui”.

„Cine primește steaua frumoasă și luminoasă?”

Prin unele părți, stăpânul casei iese cu o farfurie pe care se găsesc grăunțe de grâu, porumb, fasole. Colindătorii iau grăunțele și le aruncă în sus, prin casă, urându-le gospodarilor: „Grâul atât/ Spicul atât,/ Pita cât masa,/ Fuioarele/ Cât rășchitoarele/ Mă­nușele/ Cât mătușele!/ Ce-i afară să izvorască,/ Stăpânii să stăpânească/ Sănătoși”.

Tot în Ajunul Crăciunului, în unele locuri băieții umblă din casă în casă cu o icoană pe care este zugrăvită Nașterea Domnului nostru Iisus Hristos. Intră în casă și încep să cânte troparul Nașterii Mântuitorului.

În cele trei zile ale Crăciunului, copiii merg cu steaua. Se presupune că aceste cântece de stea sunt creația intelectualilor satului de odinioară, a preoților si învățătorilor. Copiii care merg cu steaua sunt denumiți diferit, în funcție de zona etnografică: li se spune stelari, colindători sau crai. Când intră în casă întreabă: „Cine primește steaua cea frumoasă/ Și luminoasă?/ Stea frumoasă,/ Luminoasă,/ De la Dumnezeu trimeasă?” Stelarii vestesc bucuria Nașterii Domnului: „Iată-L vine Cel dorit,/ Iată-L, vine umilit/ Către ai Săi ucenici,/ Cel mai mare peste mici./ Mișcați buzele spre bine,/ S-arătăm de-în­vățătură./ Vom începe câteșdoi,/ Versuind cântări din gură”.

Cântecul de stea se încheie cu câteva cuvântări de bine: „Să vă fie de bine/ La mic și la mare/ La toți câți se află/ L-astă adunare,/ Poftim sănătate/ La toți totodată/ Inima întreagă,/ Dragoste curată”.

Tinerii pun în scenă Vicleimul sau Irozii, un teatru popular care înfățișează spectatorilor Naște­rea Domnului, călăuzirea magilor de către stea, încercarea vicleană a lui Irod de a afla locul în care S-a născut Iisus Hristos.

De Crăciun, toată lumea sărbătorește

Toți se bucură din plin de timpul sacru care însoțește Nașterea Mântuitorului și care se reflectă și în alimentele ritualice pe care le consumăm acum. Primul în ordinea preparării lor este porcul de Crăciun. El se taie de obicei pe 20 decembrie, de Ignat. Colacii, colăceii, covrigeii sunt și ei nelipsiți de Crăciun. Pot avea formă rotundă, „ca Soarele și Luna”, dar și formă umană, sau pot semăna cu cifra opt. De regulă, sunt oferiți ca dar colindătorilor care, în trecut, la sat aveau un repertoriu specializat: la casa preotului se cânta un anumit colind, la casa fetelor și a feciorilor altul. Zidarul, morarul, vânătorul, pescarul, ciobanul, fiecare se bucura de colindul meseriei sale specifice. Propriu-zis, are loc un schimb între gazdă și colindători: în schimbul urărilor de bine, gazda oferă colaci, carne de porc, nuci, covrigi, alune, mere, grâu fiert cu miere, prune fierte, turte. Diversele copturi erau trimise în dar nașilor, preotului din sat sau erau date ca pomană pentru morți.

Legenda românească a lui Crăciun

Ţăranul român a simțit nevoia să personifice nu doar zilele săptămânii (vinerea a devenit în basme Sfânta Vineri, marțea din Săptămâna Mare Marțolea, joia Joimărița), ci și ziua Crăciunului. 

Imaginația sa debordantă a plăsmuit următoarea poveste:

Se zice că trăia odată un om bogat, dar lipsit de inimă și neiubitor de oaspeți, pe care îl chema Crăciun. Era căsătorit cu Crăciuneasa, care era cunoscută ca moașă în sat.

În încercarea sa de a afla un loc unde să Îl nască pe Iisus, Maica Domnului ajunge la casa lor. Crăciuneasa se codește să o primească în casă, știind că bărbatul ei nu-i primește pe străini, dar o găzduiește în grajd și o ajută să nască. Când Crăciun revine acasă, vede că soția sa are mâinile pline de sânge. Se mânie pe soția sa neascultătoare, pune mâna pe o bardă și îi taie mâinile de la coate. Crăciuneasa dă fuga în grajd și îi arată Maicii Domnului ce i-a făcut Crăciun. Aceasta o roagă să își bage cioatele în scalda Fiului ei, Crăciuneasa o ascultă și... ce să vezi? În locul mâinilor de carne îi cresc două mâini din aur. Când Crăciun vede minunea, se creștinează. Drept răsplată pentru că a ajutat-o pe Maica Domnului, Crăciuneasa devine patroana moa­șelor de la sat.

Decembrie - anotimpul moșilor și al cadourilor. Bradul de Crăciun

Copiii se bucură de sărbătorile de iarnă pentru că primesc într-o singură lună mai multe cadouri decât au primit, poate, în tot anul. Moș Nicolae le aduce cadouri. Nici Moș Crăciun nu se lasă mai prejos.

Pomul, bradul de Crăciun, devine pentru ei un alt centru de interes. Pomul de Crăciun este o invenție a orașului, care pe la sfârșitul secolului al XIX-lea l-a preluat din Occident, la pachet cu Moș Crăciun în rolul de distribuitor de cadouri. 

Strămoșii noștri de la sat nu știau nici de acest personaj generos care vine anual într-o sanie cu reni, nici de bradul de Crăciun. Personajul bonom, îmbrăcat în haină roșie, tivită cu alb și încălțat în cizme negre, care are o mustață dalbă și înfoiată și barbă mare este creația unei firme americane celebre de răcoritoare, care în anul 1930 îl adoptă ca brand.