Biserica "Sfântul Vasile cel Mare-Victoria", cunoscută şi ca Biserica "Sfintei Cruci", este încă de ieri în sărbătoare. Credincioşii vin şi se închină Cinstitului Lemn al Sfintei şi de viaţă făcătoare Cruci a lui Hristos, prezent în sfântul lăcaş, dar şi la moaştele Sfinţilor Trifon, Haralambie, Teodor Tiron, Gheorghe, Paraschevi, Elefterie şi Ioan Botezătorul, precum şi la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului.
Începând de anul acesta, Biserica închinată Sfântului Vasile cel Mare de pe Calea Victoriei din Bucureşti a primit al doilea hram, "Înălţarea Sfintei Cruci", ca semn de mulţumire pentru ocrotirea primită de atâţia ani de la Cinstitul Lemn al Sfintei şi de viaţă făcătoare Cruci. De aici şi denumirea de Biserica "Sfintei Cruci". Comunitatea credincioşilor a întâmpinat pe măsură noul hram. Mai exact, s-au realizat o raclă şi un baldachin pentru sfintele moaşte, o icoană pentru baldachin reprezentând Înălţarea Sfintei Cruci şi sfinţii a căror moaşte se află aici, două iconostase mari pentru icoanele împărăteşti de la prima biserică construită în acest loc, restaurarea mai multor sfinte vase, icoane vechi de secol XIX şi a Sfintei Cruci din Altar, ridicarea unei troiţe în curtea bisericii şi a unei troiţe-monument în parcul "Nicolae Iorga" din apropiere, după cum am aflat de la pr. Cristian Trandafir, parohul bisericii. Dar cel mai important dar, spune părintele, este instituirea pelerinajului cu Cinstitul Lemn al Sfintei Cruci, aseară fiind prima oară organizat. Acest început se doreşte a deveni o tradiţie, care va marca viaţa acestei biserici.
Datează din secolul al XVIII-lea
Prezentul şi viitorul acestei biserici vedem că este plin de bucurii şi speranţe, aşa cum de altfel a fost şi trecutul ei. Prima biserică de aici a fost construită, probabil din lemn, spune părintele paroh, la sfârşitul secolului al XVIII-lea sau începutul secolului al XIX-lea, într-o zonă de păduri şi bălţi, în mahalaua care va purta şi ea numele "Sfântul Vasile", de pe fostul Pod Mogoşoaia, acum Calea Victoriei. Date despre biserică există abia din anul 1804 (9 ianuarie), de când figurează în catagrafia oraşului Bucureşti, întocmită în acel an. La 7 noiembrie 1815, Biserica "Sfântul Vasile" a fost închinată Mănăstirii Mărcuţa. Din acelaşi an datează şi îmbrăcămintea din metal argintat şi aurit a icoanei Maicii Domnului, socotită făcătoare de minuni. Iar în anul 1828, fiica preotului Trandafir (doar o simplă coincidenţă cu numele actualului paroh) trimitea o scrisoare către Preşedintele Plenipotenţiarilor de pe lângă Divanul Valahiei şi Moldaviei, prin care revendica cele două prăvălii din faţa bisericii.
Vedem deci că aici probabil a existat o biserică de lemn încă din veacul al XVIII-lea, pe un teren înconjurat de ape şi mlaştini, adică puţin populat, propice unei sihăstrii mai vechi în jurul Codrilor Vlăsiei. Este posibil ca să fi fost chiar un schit de călugări de la marginea Bucureştiului care va fi avut legături cu Sfântul Munte Athos sau care va fi fost înzestrat de un boier sau domnitor cu sfinte moaşte. Mărturie stă racla sub forma unei coperţi de Evanghelie cu inscripţii greceşti şi lucrătură de argint în spiritul tradiţiei athonite ce adăposteşte părticele din şase sfinţi şi o bucată din Lemnul Sfintei Cruci, mai spune pr. Cristian Trandafir.
Biserica din zid
Biserica veche a fost distrusă de cutremurul din 1838 şi refăcută din zid la anul 1847, aşa cum ne prezintă pisania, scrisă cu litere chirilice, aflată pe peretele din dreapta al pronaosului. Înălţarea ei s-a făcut în timpul domniei lui Gheorghe Dimitrie Bibescu (1842-1848) şi a mitropolitului Neofit II de către căminarul Toma Baltă - care locuia în Mahalaua "Sfântul Vasile" - suportând aproape în totalitate cheltuielile necesare construcţiei. În anii 1870, s-au zidit în curtea din spatele bisericii câteva camere de locuit pentru preotul paroh şi pentru paracliser, pe cheltuiala doamnei Elena Filipescu; această creştină evlavioasă, care provenea dintr-o familie boierească, ce locuia pe Podul Mogoşoaiei, va lăsa de asemenea, în baza unui testament, o donaţie anuală către Biserica "Sfântul Vasile", de 800 de lei, din care 100 se dădeau preotului paroh, iar restul erau folosiţi la repararea şi întreţinerea bisericii. Biserica a mai fost reparată în anii 1889, 1911, 1922, 1959, 1960 şi mai recent, începând cu anul 2000, când s-a spălat pictura, s-a restaurat catapeteasma, s-a construit noua clopotniţă şi un lumânărar din zid, proiectat în stilul arhitectonic al bisericii.
Elemente de artă şi patrimoniu
Din punctul de vedere al aspectului arhitectural, lăcaşul aparţine stilului muntenesc, cu plan triconc (29.4 x 12.2 metri), cu trei abside. Absida altarului este poligonală, iar absidele laterale sunt dreptunghiulare la exterior şi ovale, puţin adâncite la interior. Un mic amvon este aşezat pe peretele nordic al naosului.
Interiorul bisericii este pictat în anul 1882 de către pictorul Anton Serafim (1838-1911). Pictura a fost spălată şi repusă în valoare în anul 1981 şi a mai fost refăcută în anul 2001. Pictura interioară este de factură neoclasică, cu influenţe occidentale, înlocuind fresca tradiţională de stil bizantin, conform orientării epocii, amintind de stilul în care lucra Gheorghe Tăttărescu.
Intrând în biserică, ochiul închinătorului este surprins de construcţia deosebită a catapetesmei, care este în stil gotic, motiv pentru care se presupune că a fost adusă din altă parte şi adaptată acestei biserici. De altfel, geamurile-rozetă situate pe peretele dinspre apus sunt tot de factură gotică.
Icoanele catapetesmei, de dimensiuni mari, au fost ferecate în argint, între anii 1912 şi 1915, pe cheltuiala unor familii înstărite ale Bucureştiului de la acea vreme: familia generalului M. Boteanu sau aceea a doctorului Constantin C. Tomescu etc. Un odor de mare preţ păstrat în naos, în partea stângă a Sfântului Altar, este icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, care a fost ferecată în argint aurit la 1815, ea fiind însă mult mai veche.
Biserica are şi un mic pridvor. Acesta, având un fronton şi o arcadă sprijinită pe coloane geminate, este închis cu zidărie, numai lateral.
