Credinţă şi artă în familia Calotă-Philippide

Ioana Calotă este una dintre cele mai iubite actrițe ale Teatrului Nottara din București. Celebritatea mamei sale, Floarea Calotă, n-a împiedicat-o să se exprime dezinvolt în arta teatrală. Începând cu 2003, când a terminat studiile la UNATC, s-a remarcat tot mai mult, fiind distribuită în zeci de roluri, pentru care a şi primit o serie de premii. Aveam să constat dintr-o discuţie recentă că Ioana Calotă se bazează pe ajutorul lui Dumnezeu în toate aspectele vieţii sale, inclusiv în clădirea unei familii. Lucru întărit şi de soţul ei, Alexandru Philippide.

Am văzut-o jucând pe scenă, am auzit-o cântând, iar de doi ani îi urmăresc postările zilnice pe Facebook în care spune istorioare cu tâlc ori recită poezii. Mi-a mărturisit că în primele luni de pandemie a simţit nevoia să le insufle semenilor speranţă şi bucurie. Încurajată de pretutindeni, Ioana Calotă a oferit pastile de bună dispoziţie prin micile sale filmări. „Am început cu poveşti, apoi cu fragmente din Steinhardt, pe care îl iubesc foarte mult, este unul dintre spiritele care mi-au schimbat total viziunea despre lume şi viaţă. Am citit şi fragmente din proza fantastică a lui Eminescu, dar şi multe poezii din volumul La Lilieci de Marin Sorescu, pentru că sunt amuzante, iar oamenii sunt familiari cu acest univers sătesc. Pentru mine sunt importante aceste înregistrări zilnice, le simt ca pe un jurnal mărturisitor despre aceste vremuri”, povesteşte actriţa.

Trăind într-o familie de artişti - mama solistă, iar tatăl, Nicolae Lupu, pictor şi scriitor - pentru Ioana au fost formatoare întâlnirile cu diverse personalităţi. „Fiecare întâlnire cu oamenii mari a fost ceva important în devenirea mea pentru că astfel de întâlniri, dacă Dumnezeu îţi dă şi trezvia să înţelegi momentul pe care îl trăieşti, te construiesc. Pentru mine este foarte important şi doar să stau lângă o personalitate, să respir acelaşi aer. Îi «invidiez» pe cei care au putut fi aproape şi i-au cunoscut pe părinţii duhovnici Cleopa Ilie, Arsenie Papacioc, Ilarion Argatu şi alţii. Sunt spirite mari, înalte, lângă care e nevoie doar să locuieşti un pic pentru a împrumuta şi tu ceva... Am cunoscut o seamă de artişti şi scriitori, unii veneau la noi acasă, așa i-am cunoscut pe scriitorul Mircea Ciobanu şi pe artistul Tudor Gheorghe, dar și pe toți marii interpreţi de folclor cu care mama era bună prietenă. Mergeam cu ea peste tot, mă țineam necontenit de fusta ei și abia aşteptam să intru în vorbă cu artiștii”, spune actrița.

Întâlnire emoţionantă cu Marin Sorescu

Retrăieşte şi acum cu emoţie una dintre întâlnirile importante: „Am avut onoarea şi bucuria de a-l cunoaşte pe Marin Sorescu. Mama ne-a dus pe mine şi pe fratele meu acasă la el. Locuia într-o casă de pe strada Grigore Alexandrescu. Avea o soţie extraordinar de drăguţă şi primitoare. Aveam vreo 12-13 ani. Mi-am luat inima în dinţi şi i-am recitat ceva din volumul La Lilieci, poezia Dumneata, la început cu bâlbâieli şi emoţii, dar pe urmă mi-am luat avânt, mă gândeam că acela era momentul meu, şi la sfârşit mi-a spus că am voie să-i recit toată viaţa textele pentru că eu le spun corect, înţeleg spiritul locului. Marin Sorescu ne-a arătat atunci o carte rănită de un glonţ la Revoluţie, ne-a dat autografe şi ne-a dus în podul casei unde avea un atelier de pictură. Nu spunea nimănui că picta, deşi avusese expoziţii în străinătate, erau nişte tablouri foarte frumoase, nişte metafore pictate. Eram fericiţi toţi trei că am fost invitaţi în mediul în care lucra. Acum conştientizez mult mai bine importanţa acelei întâlniri. Iubea mult folclorul, o iubea pe mama, o ascultase de multe ori la teatrul din Craiova, mai ales la Festivalul Maria Tănase”.

„Când nu ajung la Liturghie, sufăr”

Am provocat-o pe artistă să vorbească despre legătura ei cu Dumnezeu: „Sunt conştientă că fiecare respiraţie I se datorează Lui. Mă rog în gând cu cuvinte puţine. Mă străduiesc ca atunci când îmi aduc aminte de Dumnezeu să-I adresez o mulţumire, un gând, o rugăciune. Merg duminica la biserică, iar când nu merg, sufăr. Nu pot să spun că sunt o trăitoare care împlineşte mereu şi fără cusur ritualurile, dar mă străduiesc să ajung la Liturghie, şi e o mare bucurie să fiu prezentă, totdeauna este emoţionant şi de fiecare dată este diferit, chiar dacă slujba este aceeaşi. Îl iubesc foarte mult pe Dumnezeu şi ştiu că tot ce există I se datorează. Îmi doresc să mă las mai mult în mâna Lui şi în voia Lui, să lucreze El. Dumnezeu este iubire, iertare, bucurie. Am citit undeva că e bine să urmărim în Noul Testament de câte ori este menţionat cuvântul bucurie. Îi iubesc mult şi pe sfinţii lui Dumnezeu, ei au fost oameni ca noi, trebuie să-i avem ca modele”.

Răspuns la rugăciunile de la Ierusalim

Mi-a povestit că şi întâlnirea cu Alexandru, care i-a devenit soţ, a fost un dar divin: „Ne-am întâlnit într-un cerc de prieteni comuni de care nu ştiam că sunt prieteni. Era la 9 iulie 2015. Mersesem să cunosc un globe-trotter care avea de povestit nişte lucruri interesante. Am făcut cunoştinţă cu Alexandru atunci, dar faptul că s-a întâmplat în acel an, după ce mă întorsesem dintr-un pelerinaj la Locurile Sfinte, mi se pare răspunsul la rugăciunile mele. Fusesem la Ierusalim, iar acolo m-am rugat mult pentru găsirea unui soţ potrivit. Mi se pare frumos şi faptul că ne-am întâlnit de ziua tatălui lui Alexandru”.

Pe de altă parte, Alexandru Philippide mărturiseşte că şi el a simţit că întâlnirea cu viitoarea soţie a fost un „aranjament” divin: „Cu o săptămână înainte să o cunosc pe Ioana mă împărtăşisem şi aveam acest gând, poate nerostit atât de concret, dar începeam să mă gândesc serios la viaţa mea, tocmai împlinisem 40 de ani, și, vorba lui Călinescu, intrasem în al optulea lustru de viaţă... Am lăsat divinităţii să rezolve această problemă și a rezolvat-o”.

Urmaşul celebrilor Philippide

Alexandru Philippide perpetuează cât de mult poate memoria înaintaşilor celebri: poetul Alexandru A. Philippide, profesorul Alexandru I. Philippide, Daniil Demetrius Philippidis. Este filolog, dar cochetează cu poezia şi actoria şi realizează împreună cu Ioana spectacole în care se reunesc toate artele. Cei doi soţi şi-au completat iubirea prin pasiunile comune. Mi-au povestit cum au pregătit şi interpretat câteva spectacole de muzică şi literatură, în colaborare cu pianista Andreea Butnaru şi violoncelistul Florin Mitrea, în care au omagiat personalităţi precum Dinu Lipatti, Mihai Eminescu şi Iulia Hasdeu. În urmă cu câţiva ani am văzut şi eu un spectacol al lor la Teatrul Excelsior, pentru care scriitorul Ştefan Mitroi le-a împrumutat titlul romanului său: „Dulce ca pelinul”. În acel spectacol, Floarea Calotă a cântat cum numai ea ştie de frumos, iar Ioana şi Alexandru au recitat din creaţiile lui Alexandru A. Philippide, ale lui Nicolae Lupu şi Ilie Calotă, bunicul dinspre mamă, dar şi ale altor autori, în timp ce decorul a fost asigurat de lucrările de grafică şi picturile semnate de tatăl şi fratele Ioanei. Câteva zeci de splendide costume populare din colecţia Floarei Calotă, expuse pe aceeaşi scenă, aduceau un plus de încântare.
 
O minune a Sfântului Calinic

Nepotul poetului Alexandru A. Philippide a studiat filologia. Ne-a relatat o întâmplare minunată din primul său an de profesorat. „Eram debutant în profesie, urma să predau limba și literatura română elevilor de la Seminarul Teologic al Mănăstirii Cernica. Acolo am simţit îmbrăţişarea unuia dintre sfinţii mei protectori, Sfântul Ierarh Calinic. De atunci, în orice biserică aş intra, dintre sutele de icoane şi fresce de pe pereţi, eu văd mai întâi icoana lui. Iată care a fost minunea. Se întâmpla în 13 sau 14 septembrie 1997. Seminarul avea un internat pentru 150 de elevi, dar în acel moment lipseau 100 de saltele. Eram cu toții în consiliu profesoral. Eu începusem să mă agit, ce ne facem? S-a luat o pauză de la consfătuiri, s-a spus o rugăciune, am mâncat ceva. Părintele stareţ Clement Popescu m-a dus la racla Sfântului Calinic, mi-a povestit pe scurt că el nu este un sfânt pasiv faţă de nevoile mănăstirii. Părintele a îngenuncheat, a spus o rugăciune în taină, am făcut şi eu la fel, apoi am intrat iarăşi în consiliu. Secretarul a bătut la uşă pentru a ne spune că un domn vrea neapărat să-i spună ceva părintelui stareţ. Părintele a zis să aştepte până încheiem ședința, dar omul a insistat până l-a poftit înăuntru. A intrat un domn care a spus că i-a murit cineva din familie şi vrea să facă o donaţie. Era directorul societății Relaxa Mizil care ne-a donat 100 de saltele pentru internat. Iată cât de prompt a lucrat Sfântul Calinic!”
 
„Domnule, fugi! Te va face şi mai urât!”

Fragmentelor de viaţă povestite de Ioana Calotă şi Alexandru Philippide li s-au alăturat câteva amintiri şi gânduri pe care i le-am cerut doamnei Floarea Calotă. „Odată am mers cu Ioana la televiziune, unde aveam filmări şi ne aflam la machiaj. Avea cel mult patru ani. I-am spus: «Ioana, mergem la machiaj, o să vezi, doamnele de acolo ne vor face mai frumoase pentru atunci când o să filmăm, o să dureze un pic, tu să fii cuminte...» Acolo, pe scaun, la machiaj, era actorul Mircea Albulescu. Ioana a observat însă că machieuza nu-l făcea mai frumos, ba dimpotrivă: îi desena riduri, îi punea un fel de făină în cap... Şi la un moment dat, când doamna a ieşit să mai aducă ceva, s-a dus la el, l-a tras de mânecă şi i-a spus foarte repede: «Domnule, fugi!» Iar el, cu glasul lui bine cunoscut, a spus: «De ce?» «Pentru că te va face şi mai urât!» S-a amuzat, i-a plăcut foarte mult de ea şi a început să-i spună o poveste, în care personajul principal era un căpcăun. Dorea să vadă dacă ea a reţinut povestea şi îi deschidea drumul pentru ca ea să continue fraza: «Şi ce zici tu că a făcut căpcă...», iar Ioana a continuat: «...doi», pentru că ea dorea să fie mai multe personaje în acea poveste. Şi toată lumea s-a amuzat copios. Apoi am fost încântaţi de viaţă - pentru că Ioana, aşa cum le spunea tuturor că doreşte «să se facă peatru» când va fi mare, aceasta era lumea ei încă din copilărie, când asculta vinilurile cu poveşti, cu piese de teatru - văzând că Ioana chiar a mers pe drumul teatrului, a intrat la facultatea de teatru şi a fost distribuită chiar la clasa profesorului Albulescu. Din păcate, n-a avut niciodată curaj să-i spună că ea a fost fetiţa aceea care l-a atenţionat să fugă de la machiaj... Pe urmă a avut de multe ori ocazia să joace împreună cu Albulescu în multe piese de teatru radiofonic. De fapt, teatrul radiofonic pe care l-a ascultat în copilărie a făcut-o să-şi dorească să fie actriţă”, a povestit marea cântăreaţă a Teleormanului.

„Un om care şi-a apărat rosturile”

Cu actoria în sânge, Ioana are în acelaşi timp şi o voce frumoasă, care ar fi putut s-o poarte spre afirmare pe drumul muzicii. În legătură cu darurile din familia sa, l-a evocat în câteva cuvinte şi pe tatăl său, Nicolae Lupu, care a fost artist, a pictat biserici, lucrări de şevalet, dar a fost şi gazetar, poet şi prozator. Şi-l aminteşte cum scria la biroul său şi cum ea şi fratele ei se străduiau să facă liniște pentru ca de sub degetele care apăsau tastele maşinii de scris să iasă un articol de ziar. În acest timp, mama lor fredona încetişor în altă cameră, uneori se ocupa cu o cusătură de mână. Nicolae Lupu a murit subit la 51 de ani. Mihai Lupu, fratele mai mic cu patru ani al Ioanei, este un pictor talentat, cu o remarcabilă înclinaţie spre portrete.

Cea mai sugestivă concluzie pentru toate frânturile de vieţi povestite aici a formulat-o artista Floarea Calotă: „Mă simt binecuvântată de Dumnezeu cu o fiică atât de talentată ca Ioana, cu un ginere pasionat de filologie și artă, și care este un băiat atât de bun, cu un fiu ca Mihai, care este un pictor deosebit de sensibil... Faptul că sunt cu ei în această lume îmi întregeşte atât de frumos tabloul vieții, încât pot să spun că sunt un om care şi-a apărat rosturile. A avea o viaţă cu rost, cu nădejde, este un lucru foarte mare la care ar trebui să tindă mulţi oameni. Aş fi şi mai bucuroasă dacă într-o zi dinspre copiii mei ar veni şi nişte nepoţi, pentru că mi-aş dori să-i cunosc și să le spun poveşti...”