În Biserică, suntem toţi fraţi. Şi chiar aşa ne spunem, „frate Ioane“ sau „soră Maria“, cu firescul relaţiei ce se naşte din comuniune şi credinţa ortodoxă. Recent, am cunoscut câţiva fraţi din Parohia Căciulaţi, Protopopiatul Ilfov Nord, din Arhiepiscopia Bucureştilor. Oameni care, fiecare în parte, dintr-un motiv sau altul, în smerenie, dăruiesc Bisericii o anume lucrare jertfelnică. Ei sunt fraţii pe ajutorul cărora se sprijină mai mult buna slujire a preotului. Despre aceşti creştini ai tăcerii vom vorbi în continuare.
Îi întâlnim în toate bisericile noastre. Unii vând la pangar, alţii fac prescuri, cântă în cor, ţin curăţenia bisericii şi multe alte ascultări asumate din dăruire. Din dragoste de aproapele şi de Dumnezeu. Ei sunt oamenii Bisericii. Creştinii fără de care misiunea preotului ar fi mult îngreunată. Lor nu trebuie să li se mulţumească, pentru că ei mulţumesc mai întâi. Ei sunt cei care vin primii şi pleacă ultimii de la biserică. Fiecare are viaţa lui, despre care ştim foarte puţin. În rugăciunile lor însă ne regăsim cu toţii.
Mâna care vede şi o aripă de înger
Emilia Vasilescu este de loc din Bucureşti. De zece ani locuieşte în Căciulaţi. S-a mutat aici cu soţul. A avut un copil care a fost chemat la Domnul. A lucrat în creaţie şi estetică vestimentară. La un moment dat, a început să picteze icoane. „Vin la biserică să mă rog şi să ajut. Am pictat pentru biserică uşile împărăteşti, cele diaconeşti, câteva medalioane din partea de jos a catapetesmei şi mai multe icoane prăznicare. Ceea ce fac porneşte din interiorul meu. Nu ştiu cine mă mobilizează, căci «vede» şi mâna şi ochiul. Apropierea de o icoană este smerenie, rugăciune şi mărturisire. Icoanele încep şi se termină într-o veşnicie. Ele sunt vii din momentul în care preotul le sfinţeşte. De aceea, când văd că cineva se poartă cu neatenţie cu ele simt un nod în gât“, ne-a mărturisit domnia sa.
Carmen Anca Dan este născută în Căciulaţi. „La mine, a apărut acut necesitatea de a merge la biserică la un moment dat. Am simţit nevoia de altceva în viaţa mea. La început, nu am ştiut unde să caut acest altceva. Dar, încet-încet, ceea ce căutam am găsit în biserică. M-a atras predica părintelui Damian de la Mănăstirea Sitaru. Când am auzit cuvântul cuvioşiei sale, am început să aflu răspunsurile la întrebările pe care tot mi le puneam. Apoi am început să vin în biserica noastră. De un Crăciun, când am auzit aici cântându-se «Trei crai de la Răsărit», am fost foarte emoţionată. Acest colind îl cânta şi bunicul meu. De la el îl ştiam şi eu. Când l-am ascultat, m-am umplut de o mare bucurie. De atunci, muzica bisericească îmi atinge cel mai adânc sufletul. Eu cred că şi prin aceasta se ajunge la Dumnezeu, pentru că muzica este o rugăciune cântată, o aripă de înger. Ea înlesneşte urcuşul. Acum şi eu cânt în corul bisericii noastre“, ne-a spus aceasta.
„Ca să nu se pătimească din cauza mea“
Petre Negoiţă este epitrop. El are pe mână „averea“ bisericii şi se simte foarte onorat pentru aceasta. „Este o mare încredere pe care mi-a acordat-o părintele, în 2004, când mi-a pus cheile în mână. Mi-a fost atât de frică să rămân singur, să încui biserica, după ce toată lumea a plecat, de nu vă închipuiţi. De atunci, eu deschid şi eu închid biserica şi colaborez cu părintele şi cu ceilalţi creştini, cred eu, foarte bine. După 1990, oamenii au început să vină din ce în ce mai mulţi la biserică, refăcând legătura cu Dumnezeu, întreruptă pentru o vreme de comunişti. Eu veneam la biserică şi înainte. Am avut în viaţă un eveniment care mi-a marcat toată familia: în 2003, mi-a murit un băiat de 25 de ani, electrocutat. După această tragedie, am zis că singurul lucru pe care aş putea să-l fac, gândindu-mă, cum spun bătrânii, că poate copiii pătimesc pentru păcatele ştiute sau neştiute ale părinţilor, este să merg la sfânta biserică. Să fac şi eu ceea ce pot şi ar fi de cuviinţă pentru ca familia mea, cei rămaşi în viaţă, să nu pătimească pentru vreun păcat pe care eu poate l-am săvârşit cândva în viaţa asta. Eu cred că aici este locul meu acum. Aici mă simt într-un alt fel de acasă. Eu nu am pregătire aşa înaltă, dar am găsit un părinte care m-a înţeles şi care mă îndreaptă. Acesta este cuvântul: mă îndreaptă. Mai am soţia, trei copii, un nepot a cărui fotografie o port la legătura de chei. Am 63 de ani şi sper să slujesc pentru Sfânta Biserică cât mai mult“, ne-a mărturisit acesta.
Apropierea de strană şi coslujirea
Cristian Gabriel Ciubotariu este cântăreţul bisericii din Căciulaţi din 2009. Locuieşte în Bucureşti şi aproape zilnic vine la biserică. Este căsătorit şi are un băiat de un an şi patru luni. „Am cântat aici pentru prima oară într-o perioadă pascală când cântăreţul de atunci era bolnav. Apoi, am mers cu părintele Valerian Iliescu cu botezul prin sat, în Săptămâna luminată, cum este obiceiul aici. În acest context am ajuns să cânt la Căciulaţi. M-am apropiat de muzica bisericească mergând la un lăcaş din Capitală. Aşa m-am apropiat de strană. Aveam darul cântării încă de mic. Cântasem într-un cor pe vremea şcolii, dar nu fusesem încurajat să urmez acest drum. Apropiindu-mă de strană şi cântând, m-am umplut de o stare de frumuseţe şi bucurie nemaicunoscute până atunci. Mă gândeam ce bine ar fi să intru la seminar. După un timp, gândul s-a materializat, apoi am urmat şi şcoala de cântăreţi, unde am învăţat multe lucruri despre dogmă, despre morală şi despre multe altele, şi aşa am ajuns să valorific pe deplin darul pe care mi l-a dat Dumnezeu. Aici mă simt ca acasă. Încerc să am continuitate şi să fac şi eu misiune, alături de părintele, pentru că şi ceea ce face un cântăreţ este o formă de misiune, să fac şi eu ca această navă să înainteze în direcţia bună către Dumnezeu“, ne-a spus Cristian Gabriel Ciubotariu.
Ei sunt oamenii Bisericii. Fraţii noştri. Creştinii din imediata apropiere a preotului şi a noastră. Discreţi, tăcuţi, cu ascultări asumate de sine, dăruiţi şi dăruitori deopotrivă. Cu ei, şi noi, ceilalţi fraţi, suntem mai bogaţi, şi, împreună cu ei, mărturisim: „Pe Tine Te binecuvântăm, Dumnezeule preaînalte şi Doamne al milelor, Cel ce faci cu noi pururea lucruri mari şi cu anevoie de urmat, slăvite şi preaminunate, care nu au număr...“
