Cripta cu martirii de la Mănăstirea „Sfântul Filip“

Să trăieşti aproape de sfinţi o clipă de rai este ca şi cum ai porni în colind prin cer. Sau prin pustie, care tot cer se numeşte. Această clipă petrecută în proximitatea veşniciei te face să preguşti din taina veacurilor trecute, în care martirii, mărturisindu-L pe Hristos, se aşezau cu trupurile lor în temelia bisericilor, ca un ţipăt, ca o scară obligatoriu de urcat spre înluminare. Spre nedisperare şi mântuire.

Este şi acesta un mod de exprimare a ceea ce simţi în cripta de sub biserica Mănăstirii "Sfântul Apostol Filip", din Arhiepiscopia Tomisului, unde se află moaştele sfinţilor descoperiţi în cetatea Adamclisi.

Am pornit într-o zi de toamnă târzie, ţinută în frâu de câteva zile însorite, ca de vară, prin stepa dobrogeană, pe drumuri vechi, albite de timp şi de oasele martirilor care L-au mărturisit pe Hristos, la scurtă vreme după Andrei şi Filip, cei doi apostoli care I-au propovăduit Evanghelia printre localnicii cu dor adânc de veşnicie.

Aşa am ajuns la Mănăstirea "Sfântul Apostol Filip", situată între localităţile Deleni şi Ioan Corvin, nu departe de Peştera Sfântului Andrei, ridicată pe dealul de vizavi de cetatea romană de la Adamclisi.

Coborând până în veacul martirilor

Ajunşi aici, am intrat într-o criptă, coborând în timp, treaptă cu treaptă, până la veacul în care cinci creştini, necunoscuţi cu numele încă, au fost martirizaţi pentru credinţa lor în Hristos. Trupurile le fuseseră aşezate întrun martiricon, sub altarul bisericii mari din cetate, unde au stat veacuri la rând. Prin anii â70 ai secolului trecut, osemintele lor au fost descoperite de arheologi, adunate în taină în câţiva saci de hârtie şi duse spre cercetare la Institutul de Antropologie din Bucureşti. Aici au rămas uitate până în zilele noastre, când au fost recuperate şi redate spre mângâiere credincioşilor. După ridicarea Mănăstirii "Sfântul Apostol Filip", în 2007, trupurile sfinţilor au fost depuse în cripta de sub biserica aşezământului, înălţat, aşa cum ne-a mărturisit părintele stareţ Dorotei Râmbeţ, "în cinstea sfinţilor mucenici de la Adamclisi şi a Sfântului Apostol Filip, care a propovăduit şi el în Scythia Minor". Celălalt hram al mănăstirii este "Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel".

Curăţindu-ne de nesperanţă şi rătăciri

De pe şosea, se zăreşte doar biserica, precum o lumină proiectată pe fundalul arămiu al dealului. Dar adevărata lumină o simţi abia când îi treci pragul, când te înluminezi din lumina criptei de sub biserică, unde se slujeşte peste trupurile celor cinci sfinţi martiri necunoscuţi cu numele. O taină de piatră în piatră te înveşniceşte, te copleşeşte, te împrăştie pentru a te aduna într-o pâlpâire de candelă, într-un zvâcnet de inimă, ce rezonează cu zidurile mănăstirii, cu extraordinara pictură exterioară, cu toamna şi chiar cu iarna ce aşteaptă să cadă, cu colindele ei prin sate, prin cer şi prin rai.

În cripta de la Adamclisi totul se anulează pentru a renaşte, curăţindu-se, curăţindu-te de umbre, de îndoieli, de patimi, de remuşcări, rătăciri sau nesperanţă. Aici, cuvintele parcă nu îşi mai află rostul, pentru că totul este mărturisire prin tăcere. De aceea, şi vorbele părintelui stareţ Dorotei par doar frânturi de trăiri, concise însă, lămuritoare în puţinătatea lor. "Piatra de temelie a mănăstirii s-a pus în 2007, de către părintele stareţ de atunci, Pahomie Filip. Eu am fost instalat stareţ aici în 2008, când am venit de la "Peştera Sfântului Andrei".

Suntem în prezent zece vieţuitori: trei ieromonahi, doi monahi, un rasofor şi restul fraţi.

Cripta în care se păstrează raclele cu moaştele sfinţilor mucenici este asemănătoare criptei în care au fost descoperiţi. Dorim însă să facem una cât mai autentică. În faţa bisericii actuale, am făcut un atrium, o curte interioară, cu arcade, cu coloane, placate cu piatră, să rezoneze cu cetatea, cu zona predominant romanică.

Ca să exprimăm ce simţim aici este mai greu. Putem să spunem doar că este ceva deosebit, mai ales că slujim Sfânta Liturghie în criptă, deasupra moaştelor ce se găsesc depuse sub sfânta masă. Este greu de exprimat în cuvinte mai mult.

Pelerinii care ajung la noi rămân foarte mişcaţi de faţada bisericii, pictată de Sergiu Ivas, pe care este redată "Scara Sfântului Ioan Scărarul", şi patru apostoli: Petru, Pavel, Andrei şi Filip. Dar cel mai impresionaţi sunt atunci când intră în criptă. Când ajung în faţa sfinţilor rămân uimiţi de frumuseţea ei, de aerul tainic din această încăpere, de intimitatea şi bucuria închinării în prezenţa sfintelor moaşte", ne spune părintele.

Dorinţa de a te întoarce în veşnicie

E greu să te rupi de acest loc. E şi mai greu să rezişti dorinţei de a reveni. De a te ruga în pragul acestui început creştin al românilor şi de a te simţi parte în partea lumii care, prin Hristos, s-a preschimbat în veşnicie.

Cu aceste fulguiri de gând am pornit, totuşi, ca nişte colindători călăuziţi de stea, peste dealuri, peste cetate, peste timp, mângâiaţi de binecuvântarea sfinţilor, spre veacul încercărilor noastre, spre tăciunele oraşului, ca să vestim la rându-ne nemurirea, nedisperarea şi mântuirea...