Crișan sau bucuria întâlnirii cu lumina care te hrănește

Lumină este cuvântul ce adună în duhul lui tot ceea ce exprimă, prin trecutul și prezentul ei, Mănăstirea Crișan, din județul Hunedoara, cel mai important așezământ monahal din Țara Zarandului. Iar nevoirea călugărilor de aici se cuprinde și ea în acest duh. Adică în strălucirea trăirii în Hristos, hrana inimilor lor și darul pe care îl oferă celor ce-i trec pragul. A trăi în duhul Crișanului înseamnă a-ți începe fiecare zi ca un zbor spre înălțimi.

Drumul de astăzi spre Mănăstirea Crișan, cu hramul „Nașterea Maicii Domnului”, poartă în sine ceva din taina de odinioară a coborârii bolovanilor cu aur din minele din munte spre flotațiile din văi. Un amestec dureros, dar sublim, de jertfă și strălucire care, pe undeva, își găsește expresie harică în urcușul Golgotei. Sigur, astăzi, autentica Țară a Zarandului trăiește mai mult prin podurile caselor răzlețite pe dealuri și părăsite, în nostalgiile și regretele bătrânilor împovărați de boli și sărăcie, în foșnetul frunzelor făgetului, în ruinele gărilor imperiale părăsite, în șinele de tren ruginite, pierdute prin munți, pe care mai circulă doar fantomele locomotivelor cu aburi. Străbătând acest fabulos ținut, presimți, „adulmeci”, de departe, ca o vietate hămesită, răsplata de la capătul căii: bucuria întâlnirii cu lumina care te hrănește și-ți preschimbă inima în aur.

Mănăstirea din ceruri

Ar fi trebuit poate să fi trăit pe vremea lui Horia, Cloșca și Crișan. Sau poate în cea în care Avram Iancu, scoborâtor, prin strămoșul său, preotul ortodox Gheorghe Iancu din Vidra de Sus, din neamul lui Horea, ca să poți înțelege de ce acești români din „Panteonul moților” sunt încă vii și înveșniciți în frescele bisericilor din Zarand: pentru că ei respirau, trăiau în spiritul comuniunii pe care o numeau Neamul românesc ortodox. Abia așa vei înțelege de ce Mănăstirea Crișan este lumină.
Întemeierea Mănăstirii Vaca (Crișan de astăzi, n.n.) a fost răspunsul ortodocșilor din satele Ribița și Vaca, rămași fără biserică, prin acceptarea Reformei de către familiile nobiliare româ­nești din zonă, la ofensiva calvinismului asupra satelor zărăndene. Ridicată pe la 1450, prin eforturile localnicilor, ale voievozilor valahi, precum Mihai Viteazul, și ale Mănăstirii Prislop, așezământul a cunoscut în istorie numeroase incendieri și bombardamente, alunecări de teren, reconstrucții. În timpul „revolu­ției antiuniate” a Sfântului Cuvios Mărturisitor Sofronie de la Cioara, mănăstirea a fost „risipită” și părăsită de la 1772 până la Răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan, din 1784-1785. Ultima menționare datează din 1772 și face referire la ea doar ca obiect de patrimoniu imobiliar. Dacă timp de două secole urmele ei au stat îngropate, în ceruri cu sigu­ranță a dăinuit. Altfel de ce „s-a pogorât” și întrupat din nou în 1992, prin purtarea de grijă a părintelui arhimandrit Visarion Neag, călugăr luminat și trăitor, cu lecția nevoinței zilnice deprinse la Sihăstria Neamțului? Și cum putea să se numească altfel dacă nu Crișan, după cel de-al treilea conducător al răscoalei iobagilor transilvăneni, al cărui nume, în 1921, l-a luat și localitatea lui de baștină, Vaca?

Acasă, pentru jertfă

La Mănăstirea Crișan este de ajuns să te închini în biserică și să stai de vorbă cu părintele arhimandrit Visarion Neag, stare­țul așezământului, exarhul mănăstirilor din eparhie, ca să simți „gustul” luminii. Așezați pe o bancă pe marginea lacului în care se reflectă biserica mănăstirii, „înghițind” aerul curat al pădurii din jur și adâncindu-ne într-un dialog, nu foarte întins, cu părintele, redescoperim, trezin­du-ne aproape instantaneu, voca­ția de purtător de cruce a omului prin „timpuri”. Revelare nu foarte comodă pentru niște trecători indiferenți la cele adânci din viață, dar suficient de convingătoare ca să respiri, începând de acum, în fiecare zi, apropierea de Dumnezeu.
Părintele, aflat de 40 de ani în slujirea Mântuitorului, nu aduce cu sine vorbe multe, ci doar simplitatea și adâncul unor înțelesuri dobândite de la părinți renumiți ai Ortodoxiei noastre, precum Dometie Manolache de la Râmeți, Cleopa Ilie și Marcu Dumitrescu de la Sihăstria, pe care i-a cunoscut nemijlocit. Însăși reîntoarcerea cuvioșiei sale în locurile natale, ca să ridice lavră în Țara Zarandului, este rezultatul unei profeții a părintelui Cleopa care, în 1987, i-a spus: „O să vă cheme Ardealul pentru jertfă”. Și s-a întors în Ardeal pentru jertfă. Și pentru o pasăre de lumină, despre care îi povestise părintele Marcu, descoperită de el, în urma celor 26 de ani de temniță comunistă: „Părinte”, îi spusese acesta într-o zi, „nici nu vă închipuiți câtă bucurie am avut la Jilava când în apropierea pavilionului unde eram cazați noi, deținuții, a apărut o pasăre!” Căci în iadul de acolo mai exista ceva: o vietate, ca o lumină.

Rai pentru toți

„La început, am fost patru viețuitori aici, obștea ajungând astăzi la 20 de suflete. Agoniseala vieții mele monahale este o acumulare continuă de bucurie și dragoste: Așa că, dacă ar fi să mă mai nasc o dată, tot slujitor al Domnului aș alege să fiu. Mănăstirea care m-a format ca slujitor al lui Hristos a fost Sihăstria. Mulți cred că acest timp este unul al rătăcirii. Însă eu cred că întotdeauna au existat #timpuri$. Cu oameni și oameni, cu oameni printre oameni. De aceea cred că și în afara zidurilor mănăstirilor trăiesc semeni care își descoperă sensul vieții și urcă necontenit spre Dumnezeu. Nu cred că raiul aparține doar anumitor persoane. Dumnezeu ne iubește pe fiecare în parte. Și în planul Lui divin ne cuprinde pe toți. Iar prezentul nostru s-ar putea trăi mult mai bine dacă am ține cont de ceea ce Preabunul ne cere: să ne iubim unii pe alții, pentru că așa împlinim Legea lui Hristos. În acest sfat s-ar rezuma și liniștea noastră sufletească și tot ceea ce înseamnă echilibru. Mă întrebați de duhul acestui loc. Aș spune ceea ce spun mulți alții despre diverse locuri: este unul mirific, în care te simți minunat. Ca în orice vatră monahală veche, care, deși dispărută pe pământ, a trăit cu siguranță în ceruri. Viața spirituală care crește aici este un plus de bine pentru Țara Zarandului, unde nu prea există mănăstiri”, ne-a mărturisit părintele stareț.
Ne-am privit apoi tăcuți chipurile răsfrânte în ochiul lacului din fața bisericii, fiecare fulgerat de propria lui pasăre de lumină. Numai noi, oameni printre oamenii timpului nostru, ne chinuiam să înțelegem de ce este atât de simplu, dar încă foarte dificil pentru noi, să ne trezim dimineața cu dorul de veșnicie care ne bate în inimă ca o pasăre la porțile cerului.