La Ariceștii-Zeletin, în județul Prahova, una dintre comunele cu cele mai multe troițe din țară, puținii tineri poartă povara lipsei de perspectivă, iar numeroșii bătrâni poartă povara singurătății după plecarea copiilor și nepoților spre alte zări. Le rămân ca mângâiere prospețimea naturii și chemarea Bisericii. „Crucea preotului de țară e mai grea”, spune părintele paroh Cristian Petre. „Dar ea aduce și bucurie. O ducem în spate, dar de fapt ea este cea care ne ține”, îl completează preoteasa Mihaela, care poartă această cruce împreună cu el.
În comuna prahoveană, aerul este limpede și curat. Soarele de toamnă scaldă blând colinele acoperite cu păduri arămii din care verdele încă nu a pierit de tot: e o vreme perfectă pentru concursul de biciclete care va fi organizat după-amiază de doamna preoteasă.
În această parohie rurală sunt destul de mulți creștini care merg la biserică în mod regulat. Părintele Cristian Petre pune aceasta pe seama rodnicei jertfe a antecesorilor. Biserica „Sfântul Ierarh Nicolae” din localitate datează din 1864. A trecut prin mai multe reparații până la reconsolidarea din 1995, când încă era paroh părintele Traian Pârvu. După tragica moarte a părinților, el și frații lui crescuseră la casa de copii. Doi dintre ei au ajuns preoți. În 1997, când era paroh părintele Constantin Apopei, pictorul Marcel Codrescu a restaurat pictura. Apoi a venit la parohie părintele Dan Petre, fratele părintelui Cristian, care, cu ajutorul credincioșilor, a reușit să ridice la roșu o nouă casă parohială. Prin cea veche treceau în zbor păsările cerului și se odihneau vitele scoase la păscut.
În 2014, părintele Dan s-a îmbolnăvit și a trebuit să se mute la București pentru tratament. L-a înlocuit aici părintele Cristian. El și prezbitera Mihaela tocmai petrecuseră șase luni în Țara Sfântă, de unde au adus și au pus la loc de cinste în biserică o copie în mărime naturală a icoanei Maicii Domnului Ierusalimita. Au una și pe holul casei parohiale, ca să le amintească mereu că au fost martori la coborârea Sfintei Lumini, pe care părintele a văzut-o plutind ca o peliculă transparentă peste credincioși. Luând Lumina, și-a dat cu ea pe față fără să se ardă. Iar într-una dintre nopțile petrecute în priveghere la Sfântul Mormânt a văzut cu ochii lui cum izvora mir din Piatra Ungerii, acoperind-o ca o rouă frumos mirositoare. Sunt amintiri care-ți dau putere pentru toată viața.
Lecțiile copilăriei
Ajunși la parohie, au avut de finisat și utilat casa parohială, pentru a putea locui în ea. Au pus câte ceva și ei, au contribuit și enoriașii. „Cu banul văduvei, cu câte 1 leu, s-a făcut. Jertfa, dragostea și rugăciunea bătrânilor sunt în tot ce vedeți”, spune preoteasa Mihaela, care a muncit și ea cot la cot cu oamenii în timp ce era însărcinată cu Nectarie, băiețelul lor, acum în vârstă de un an și zece luni. Este obișnuită cu munca: „M-am născut la București, dar aici îmi amintesc de vacanțele la bunici, la Bechet, în județul Olt, și la Miclești, în județul Vaslui. Acolo mă așteptau lopata, grebla, coasa. Era o copilărie frumoasă. Primeam de mici câte o responsabilitate”.
Au așteptat 12 ani venirea lui Nectarie, un test de credință și răbdare. „Pentru că am crescut într-o familie cu zece copii, făcusem cerere la DGASPC Ploiești pentru a lua în plasament și înfia tot 10 copii. Dar iată că Dumnezeu mi l-a dat pe Nectarie”, spune ea. S-a rugat la Sfântul Ierarh Nectarie pentru el. Și l-a născut chiar de ziua sfântului, 9 noiembrie. „Când mi-a venit sorocul, doctorița Gligor Galina era la închinare la sfântul și mă pomenea. Îmi trimisese mesaj: «Sunt la Sfântul Nectarie, îți aduc o icoană cu el»”, își amintește preoteasa.
Ea a fost al doilea dintre cei zece copii ai familiei: „Am luat de la tata bucuria de a te dărui prin muncă și de la mama mersul la biserică și faptul de a-L cunoaște pe Dumnezeu prin viața ei simplă, care consta din a ne crește pe noi”. Mama ei a muncit la o țesătorie, apoi la întreprinderea Marmura, unde lucra și tatăl. „Mă tot întrebam cum poate să ducă mama atâtea. Și ea zicea: «Dumnezeu!» Eu mă întrebam: «Cum adică?» Încet-încet, am înțeles. De aceea am și dat la Facultatea de Teologie, Secția restaurare-conservare, ca să fiu mai aproape de Dumnezeu, așa cum m-a crescut mama, dar și de meseria tatei”, povestește ea. „Tata era unul dintre cei mai buni sculptori-montori. Terminase Facultatea de Arte de la Iași cu 10 pe linie. Îmi plăcea să mă uit cum lucrează. E o mică parte din el în inima mea”. Nu a reușit să termine studiile de restaurare, dar își propune să o facă după ce mai crește Nectarie.
Exodul tinerilor
Uneori, tatăl ei pleca la muncă în străinătate și se înapoia cu câte o valiză de banane și una de portocale. Ce daruri prețioase pentru vremurile acelea de lipsuri! Ca absolventă a Colegiului Sanitar „Fundeni”, și ea și-a găsit ușor de lucru în străinătate, în Anglia și în Țara Sfântă. În Rochester-Kent, zona castelelor, a fost însoțitoare pentru cei patru copii ai unei familii britanice. „Mi-au fost ca a doua familie, m-am atașat mult de ei. Dar nu aveam cu cine vorbi în română”. Aceasta și lipsa Sfintei Liturghii au determinat-o să stea doar patru luni. Cea mai apropiată comunitate românească era una de maramureșeni, la care însă ajungea greu, schimbând cinci trenuri. Își țineau slujbele într-o cameră închiriată și strângeau bani să facă o mănăstire. La sfârșit de săptămână se întâlneau toți la pomeni, nunți, botezuri și mese tradiționale. „Cei de afară sunt mai apropiați de Dumnezeu decât noi, cei din România, pentru că se simt înstrăinați și strâmtorați. Plângi să ajungi în țară ca să te închini la sfinte moaște. E foarte greu să nu te poți duce la o biserică ortodoxă!”, povestește preoteasa.
Mulți ariceșteni au plecat la oraș sau în străinătate. „În perioada interbelică erau peste 1.200 de familii. Acum, din 600, au mai rămas vreo 370 de familii. Să nădăjduim că se vor mai întoarce. Până atunci, rămânem la mila și ajutorul lui Dumnezeu”, spune părintele Cristian Petre. „Fără tineri nu poți face multe într-o parohie. Dar și bătrânii fac parte din turma lui Dumnezeu. Trebuie să fie cineva și aici. Trebuie să fie cineva și pe alt deal, poate și mai sărac, poate și mai puțin populat”.
Jertfa smerită a vârstnicilor
Părintele Cristian îi cercetează periodic pe bătrânii neputincioși. Uneori pleacă peste dealuri cu Sfintele Daruri și la patru dimineața. „Preoții și medicii nu au familia lor pe primul loc, ci pe cei cărora le slujesc”, spune prezbitera Mihaela. Aproape de casa parohială este casa doamnei Neluța, în vârstă de 60 de ani. De 11 ani are grijă de mama ei, în vârstă de 84 de ani. Dacă știe că a doua zi vine părintele să o împărtășească, bătrâna nu mai doarme toată noaptea.
Și Constantin, un alt sătean, în vârstă de 53 de ani, și-a îngrijit mama bolnavă timp de zece ani: „Având grijă de măicuța care mi-a dat viață, nu am putut să mă mai căsătoresc, să am și eu copii. Și mă cam chinui pe aici singur”, spune el. De la tatăl său a moștenit câteva Biblii vechi și meseria de cojocar, însă ar fi putut fi un orator foarte talentat, având intonație și dicție perfecte. „La școală învățam mai mult despre Ceaușescu. Numai de la preoți ce am mai învățat...”, mai spune el.
Doamna Rădița, în vârstă de 63 de ani, abia așteaptă să mai stea de vorbă cu cineva. E o persoană activă, veselă și senină, chiar dacă se plânge că, după plecarea copiilor spre alte zări și plecarea soțului la Domnul, se simte singură. Stă pe Cenușari. Ca să meargă la biserică, urcă și coboară două dealuri, dând slavă lui Dumnezeu că încă îi merg picioarele. Acum trei ani, după o ploaie de toamnă, a alunecat în curte, care este în pantă, și și-a rupt piciorul. Cumva, fata de la București a simțit ce se întâmplase, chiar dacă mama ei nu voia să-i spună nimic la telefon. „Mamă, tu ți-ai rupt piciorul!” I-a trimis Salvarea acasă și apoi a ținut-o la ea câteva săptămâni. Doamna Rădița a mai umblat mult în baston pe dealurile și văile acestea până când s-a refăcut total. Mai sus de casa ei are loc și concursul de biciclete inițiat de doamna preoteasă.
Ce pot face eu?
Drumurile au fost asfaltate până la marginea comunei în mandatul primarului Florin-Daniel Roșu, așa că sunt numai bune pentru mașină sau bicicletă. Vreo 15 copii, unii însoțiți de mame, ajung îmbujorați pe culmea dealului, pregătindu-se de întrecere. Primarul este bucuros că parohia are inițiative pentru tineri: cateheză, cor, pictură de icoane pe sticlă. Bugetul local nu are multe resurse pentru activități cultural-educative. Sunt lipsuri și la grădinița locală. Ar mai fi nevoie de dotări și materiale didactice din donații, aflăm de la învățătoarea Tatiana Soare.
Din alocația micului Nectarie, prezbitera Mihaela le-a cumpărat mici atenții și le-a printat diplome participanților la concurs. Un băiețel de vreo șapte-opt ani încearcă să fure startul. „Cum te cheamă?” „Cătălin.” „Mai ai frați?” „Nu.” Un localnic traduce răspunsul lui: Cătălin mai are șapte surori, de aceea spune că nu mai are frați. E greu să-l înțelegi pe Cătălin când spune propoziții mai lungi. Pare să aibă mare nevoie de un logoped.
Ca oaspete de la ziar, și subsemnata a plecat cu o mică atenție de la prezbitera din Ariceștii-Zeletin: o cruce. Și cu un junghi în inimă: Ce putem face în mod metodic, organizat, la nivel național, pentru copiii de la sate? Lumina caldă de toamnă, jertfa celor rămași să-și facă datoria față de bătrânii lor și rugăciunile strămoșilor parcă pluteau în aerul curat al înserării, îmblânzind ecourile acestei întrebări. Ea însă mai revine din când în când sub forma: Ce pot face eu pentru acești copii? Se pare că prezbitera Mihaela a găsit deja răspunsul.
