Ctitoria de la Herăşti, ca o clipă de dumnezeire

Nu drumul, nici porumbiştile arse de uscătură, nici aerul strecurat prin pânze de păianjeni tomnatici şi nici măcar Argeşul ce se scurge lenevit spre Dunăre nu definesc mai credibil Eternitatea în Trecere, aşa cum o face biserica din Herăşti, judeţul Giurgiu. Căci, prin această ctitorie îngerească, istoria îşi actualizează trecutul din propria-i combustie, dovedindu-ne nouă, muritorilor, Lucrarea vie din veac a lui Dumnezeu. De aceea, a fi părtaş la o clipă de dumnezeire la Herăşti, cel puţin întrevezi, în neînsemnata ta petrecere prin lume, aripa veşniciei.

Se răsuceau în înălţimi matinale vânturi amestecate de toamnă cu ploi nehotărâte şi drumuri de păsări, la ceasul în care am pornit spre Biserica Herăşti, din Episcopia Giurgiului, aflată la o jumătate de ceas de Bucureşti, pe drumul spre Olteniţa, locul unde aveam să dăm nas în nas cu veşnicia.

Agonizând melancolic cu privirile pe geamul maşinii, despicam toamna tăcuţi, fără să bănuim că, numai peste câteva minute, vom fi treziţi, surprinşi şi nepregătiţi să facem faţă unei întâlniri neprotocolare cu istoria. Cu atât mai mult, cu cât câmpia, aparent mai puţin generoasă cu astfel de surprize, nu trezeşte în inima orăşeanului prea mult entuziasm şi nici interes spre cercetare.

Amăgitoare gânduri, căci aici la Herăşti însăşi câmpia s-a aşezat temelie istoriei, pe care o tot scormoneşte şi o ridică spre suprafaţă, oferindu-ne-o nouă, locuitorilor oraşelor ignorante, întruchipată în tainice lucrări dar, mai ales, în ctitorii îngereşti ce umplu timpul cu sens.

Şi despre multe dintre aceste ctitorii, chiar de nu mai mărturisesc hrisoavele, vorbesc tradiţiile, preoţii, oamenii, aerul, pietrele, şi chiar cronicile cereşti mai noi, pe care pictorii hăruiţi de Creator cu talantul visării inspirate le întind în culori pe pereţii de var ai lăcaşurilor, pentru a rămâne peste alte veacuri "vorbe" simţite despre Cer, Dumnezeu, oameni, trecere şi petrecere, Eternitate în Trecere.

Ctitoria Năstureilor, cumnaţii lui Matei Basarab

Biserica din Herăşti nu face excepţie de la această regulă. Căci, deşi cu multe neştiute, despre ea mărturisesc totuşi şi hrisoavele, şi oamenii, şi preotul, şi legendele, şi tradiţiile, dar şi fresca ce te lasă fără suflare, aşezată pe pereţi în ultimii ani de mâna unui mare artist contemporan. O ctitorie aparte, un dar nepreţuit în care istoria topeşte epocile pentru a ne fi nouă har şi sprijin în încercarea înţelegerii nevoii şi rostului nevoirii.

Cu cele două hramuri ale sale, "Sfânta Treime" şi "Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil", biserica din Herăşti stă lipită de casa de piatră a fraţilor Udrişte şi Cazan Năsturel, vizitată de Paul de Alep, secretarul patriarhului Macarios al Antiohiei, în călătoria sa prin Ţările Române din anii 1653-1658.

"Acest sfânt şi dumnezeiesc lăcaş den însuşi temelia lui a fost clădit şi înălţat cu ajutorul lui Dumnezeu şi prin stăruirea şi porunca luminăţiei sale cinstitoare principesa Elina, cu harul lui Dumnezeu stăpână şi voevodeasă a Ţării Ugro-Vlahiei, soţia preacinstitului şi autocrat Io Matei Basarab, cu truda şi ajutorul în parte a celor doi buni fraţi ai săi, Cazan Năsturel şi Orest Năsturel… în anul de la zidirea lumii 7152 şi de la mântuirea lumii 1644…" , grăieşte pisania. Dar, cu excepţia pridvorului, lăcaşul fusese de fapt ridicat de ctitorii amintiţi pe temelia unei biserici mai vechi, căzută probabil la cutremurul din 1620.

Rămâne însă pentru noi, cei de astăzi, bucuria de a descoperi în aparent neinteresanta câmpie de la Dunăre, o ctitorie a doamnei Elina şi fraţilor săi, atât de apropiaţi slujitori ai luminatului domn muntean Matei Basarab.

În ani, biserica a suferit modificări, refaceri şi întăriri suscesive, din pricina cutremurelor, vicisitudinilor sau a dorinţei stăpânilor care au posedat în vreme moşiile Năstureilor.

Aşa se face că, la 1831, paharniceasa Aniţa, văduva paharnicului Radu Năsturel, strâmtorată de datorii, avea să vândă prinţului sârb Miloş Obrenovici moşia şi odată cu ea şi biserica.

Îndrăgostit de noua proprietate, prinţul aduce la Herăşti (sau Fierăşti, cum se preciza în a doua jumătate a secolului al XVI-lea ca adăugire a numelui lui Radu Năsturel, tatăl ctitorilor bisericii) parte din supuşii săi de acasă şi se ocupă de biserică, căruia îi dăruieşte două clopote special comandate la Budapesta. Aici, pe latura de miazăzi a lăcaşului, aşază într-o frumoasă criptă din piatră rămăşiţele pământeşti ale fratelui său Milan Obrenovici, mort la Bucureşti în 1810. Pe la 1866, biserica a fost îmbrăcată într-o frescă în tempera grasă de către un pictor necunoscut, lucrare din care nu se mai păstrează astăzi nimic.

Tranzacţii ulterioare aduc moşia de la Herăşti şi sfântul lăcaş în proprietatea lui Anastasie Stolojan, fost ministru în guvernul lui I.C. Brătianu între 1879 şi 1897 care, prin urmaşii săi, le-au stăpânit până în 1949.

Prin 1977, s-au făcut săpături arheologice în interiorul şi exteriorul bisericii, apoi, în 1989, lăcaşul a fost restaurat după proiectul arhitectului Sandu Miclescu şi, încet-încet, prin munca mai întâi a părintelui Dumitru Ionescu şi apoi prin eforturile actualului paroh Mihăiţă Podaru, altarul din Herăşti a ajuns la stadiul în care îl vedem şi mărturiseşte astăzi despre veşnicie.

În cer, laolaltă cu sfinţii şi cu respiraţia tăiată

Cu părintele Mihăiţă Podaru ne-am întâlnit mai întâi la primărie şi împreună am cutreierat toamna cuibărită, ca o dropie prinsă din urmă de ploi, prin mărăcinişurile din marginea satului, "La Movilă", sau prin turiţa de pe malul Argeşului. Ne-am retras apoi, după ce am vizitat casa de piatră a Năstureilor şi am depănat legende şi taine din bătrâni, în "satul" din curtea bisericii. Un fel de tindă a Raiului, unde cele lumeşti trebuie lăsate deoparte, pentru a intra primenit la suflet în curtea cea mare a Raiului, care este biserica. Nu înainte însă de a ne aşeza privirea şi sufletul în ordine, liniştite de culorile înmiresmate ale miilor de flori ce încorsetează biserica, de merii încărcaţi de poame, tentanţi ca şi cei din Marea Grădină a Raiului, de nucii sub care toamna însăşi se adună într-un paner şi-n cănile de lut de pe o masă de lemn în care, din clipă în clipă, aştepţi să se scurgă nectarul din vii.

Are această curte a Bisericii Herăşti un duh aparte, în trăirea căruia nu poţi să minţi, să trişezi şi nici să fugi. Căci el se revarsă, te învăluie tainic, ridicat din pământ, înconjurându-te din aer, ţintuindu-te în meditaţie, ca un canon.

Pregătiţi de asemenea simţiri, intrăm în biserică. Şi aici totul explodează. Te umple de un bine plenar. De o bucurie rotundă. Te include. Te ridică direct la Cer, cu respiraţia tăiată, negrăitor de atâta frumuseţe şi taină revărsată asupra ta.

Locuitor al cerurilor şi contemporan cu sfinţii. Aşa te simţi în biserica de la Herăşti, înconjurat de Cer şi pământ, de Dumnezeu şi sfinţii Lui, făcute toate nouă văzute prin mâna artistului Alexandru Conţ în fresca realizată de el, întinsă pe pereţi. Iisus Pantocrator, arcada dintre pronaos şi naos, cu viziunea Sfântului Ioan Scărarul şi scara din viziunea Sfântului Iacob. Cu Buna Vestirea, Naşterea Domnului, Fuga în Egipt, Botezul Domnului, cu Răstignirea şi Coborârea la Iad. Cu Duminica Mironosiţelor şi Duminica Tomei, cu Sfânta Treime arătată patriarhului Avraam, cu Iisus în patenă, cu îngerii ce intervin în viaţa oamenilor, cu "Cei trei coconi" în cuptor, cu Raiul, cu Iadul, cu ctitorii şi cu Maica Domnului din pridvor, care protejează cu acoperământul său cetatea Constantinopolului, întocmai ca în Biserica Vlaherne din marele oraş creştin.

Scene, semne, simboluri nedelimitate în tablouri, "ce curg" precum timpul, precum istoria, precum veşnicia, incluzându-ne şi pe noi ca parte în Lucrare.

Apoi catapeteasma de la 1644, cu icoanele sale împărăteşti de sfârşit de secol XIX, cele 12 icoane cu Apostoli, înfăţişaţi cu capul plecat în semn de mare smerenie, cei doi şerpi înaripaţi de la baza crucii, simbol ancestral topit în simbolistica creştină, şi vulturul bicefal de pe sfintele uşi, aşezat aici şi pe veşmintele Sfinţilor Constantin şi Elena din blazonul bizantinilor.

Toate la un loc vorbesc prin tăcere, într-o sofisticată alchimie a limbajului divin, greu de exprimat prin cuvinte omeneşti.

Oalele din pereţi şi cele 14 morminte de sub biserică

Despre cele de Sus, despre pictură, istorie, despre cele din satul sat şi cele din tinda Raiului din care tocmai porniserăm, am vorbit cu părintele Podaru. De la sfinţia sa am mai aflat şi despre oalele de lut încastrate în zidul bisericii, în naos, sub Liturghia îngerească, pe care meşterii vremii le-au pus pentru acustică. Tot dânsul ne-a spus că zerul şi laptele dulce amestecate în nisipul şi varul cu care s-au reparat pereţii interiori ai bisericii prin 1987 au fost date de către preşedintele colectivului din sat. La fel şi echipele de muncitori care au lucrat atunci aici. Iar Dan Duinea, care are 81 de ani şi de la 12 slujeşte ca dascăl al bisericii, ne-a povestit despre cele 14 morminte ale familiei Năsturel, descoperite sub podeaua bisericii, ale căror oseminte au fost mutate la "Sfânta Vineri" în Bucureşti, lăcaş ridicat de aceiaşi ctitori ca şi la Herăşti, readuse la biserica din sat după dărâmarea celei din Capitală şi aşezate în cripta din pridvor.

Preotul după care se potriveşte ceasul în sat

"Consider că este o binecuvântare de la Dumnezeu să fiu preot în Herăşti", ne mărturiseşte părintele Podaru. "Am 70-80 de credincioşi care vin permanent la biserică, la slujbă, români, sârbi, bulgari şi rromi. În sărbătorile mari, biserica este neîncăpătoare. Eu continui munca părintelui Dumitru Ionescu, predecesorul meu aici. Mă bucur că cineva a zis despre mine aşa: "De când a venit părintele, am învăţat să relaţionăm". Eu ies din altar. Eu merg şi vorbesc cu oamenii şi-i aduc în biserică. După mine, spun unii că-şi potrivesc ceasul, pentru că sunt punctual.

Eu merg să împac lumea. Până să încep să spovedesc, le spun în pridvor oamenilor certaţi să se împace. Şi ei se împacă, apoi intră în biserică.

Vorbesc mult cu tinerii. Merg cu ei la meci, în sat, joc şah aici la masa din curtea bisericii şi ei mă ajută când am nevoie. Ajut şi sprijin familiile sărace, mai ales pe cele de rromi, a căror limbă am învăţat-o puţin. Şi ei se bucură când aud că le vorbesc pe limba lor şi vin la biserică. Eu am un consilier de etnie rromă, cu care lucrez foarte bine.

Am ales să fiu preot ca să ajut oamenii. Cu sprijinul Episcopiei, al Preasfinţitului Ambrozie, episcopul nostru, al autorităţilor, aducem ajutoare şi le dăm celor săraci.

Şi când merg cu maşina, mă rog la Domnul să-mi scoată pe cineva în cale ca să-l iau cu mine. Şi când nu apare nimeni, spun că Dumnezeu este supărat pe mine.

Încerc, împreună cu şcoala şi primăria, pe cât ne stă în putere, să sprijinim tradiţiile, ce pot fi ascunse, dar nu ucise, cum spunea cineva. Aşa au renăscut "Buienitul" în Sâmbăta lui Lazăr, "Sălcioara" şi "Lazărea", tradiţii care se pierduseră", ne spune părintele Podaru, într-o încercare rezervată de a sintetiza viaţa sa şi a familiei sale în parohie, mult mai complexă şi mai plină de probleme decât răzbate din cuvinte.

Ne-am retras spre finalul vizitei noastre la Herăşti la casa parohială din spatele bisericii, unde, sub un umbrar de rogojină, îndulcindu-ne cu câteva boabe de strugure, am spus la revedere veşniciei întâlnite aici, după care am plecat spre Bucureşti, hotărâţi să reedităm fericirea de a trăi pentru o zi aidoma sfinţilor din Rai, într-o curândă şi binecuvântată reîntoarcere.