Ctitoria din satul natal al mamei „Bunicului de la Bogdana“

Este pământul care poartă urmele trecerii părintelui arhimandrit Cleopa Ilie. Este ţărâna în care se odihnesc oameni de cinste ai acestei ţări. Este lutul frământat la circa 12 km de oraşul Fălticeni, nu departe de comuna Boroaia, unde îşi doarme somnul de veci părintele Ilarion Argatu. Aici, în satul Cămârzani, din comuna Vadu Moldovei, Dumnezeu şi-a găsit loc, în urmă cu mai bine de un secol, într-o biserică aleasă, păzită de Sfântul Gheorghe, devenită în timp mănăstire. Astăzi, Dumnezeu se odihneşte în inimile celor aproape 90 de vieţuitoare de la Mănăstirea Cămârzani. Iar glasurile adunate în cor ale maicilor dau mărturie despre tihna sufletească.

Lumina fragedă a soarelui de noiembrie, la amiază, se cernea prin uşa întredeschisă a bisericii. O suliţă de foc se lansase aproape de altar, pe podea, din pragul portiţei din lemn, printre oameni. Zi de duminică, zi de primenire sufletească. Oameni veniţi să se adape din izvorul cu apa vie se pregăteau să plece. Singurul, un copil, a văzut! A înţeles! A gustat din corola vieţii! "Staţi, opriţi-vă, lăsaţi-o să treacă. Nu vă mişcaţi. Voi nu vedeţi cât e de frumoasă?", se agita micuţul, cu mâinile întinse ca pe o cruce invizibilă, drept şi mlădios ca un brăduţ, cu faţa la o gărgăriţă. Sprâncene ridicate, frunţi care de care mai curioase, irişi întrebători, oricine avusese urechi de auzit s-a adunat în spatele băiatului… să vadă. Cu ochii măriţi, aproape scoşi din orbite, urmăreau mersul iute şi mărunt al gărgăriţei cu carapace roşie, ca rochiţele macilor, şi închistrită cu bobiţe negre de piper. Ca şi cum ar fi fost pentru prima dată în viaţa lor când zăreau insecta, statuile priveau uimite, cu gâturile pliate spre stânga, sensul de mers al gărgăriţei, care se făcuse nevăzută într-o fisură, tăiată ca de bisturiu, din temelia bisericuţei-monument închinată Sfântului Gheorghe, cu pereţii zugrăviţi în alb şi împodobiţi cu icoane, multe dintre ele lucrate în atelierele mănăstirii.

Aceasta este imaginea, povestită de o maică, cu care am rămas în minte deîndată ce am lăsat în urmă Cămârzaniul. Chiar aşa, simplu, o maică. "Spuneţi că v-a spus o maică cele ce v-am zis. Numele meu nu este important", a zis la despărţire monahia, pictată parcă de mâna lui Grigorescu.

A fost odată…

În fapt, sufletele unite în duh nu se despart niciodată. Nici chiar timpul, cel care nu aparţine omului, nu poate aşterne uitarea peste amintirile cu oameni dragi. Astfel se poate descifra legătura între suflarea mănăstirii, ctitorii acesteia şi vrednicul de pomenire episcop Gherasim Putneanul, trecut la Domnul la vârsta de 80 de ani, în data de 6 decembrie 2004. Mormântul celui numit şi "Bunicul de la Bogdana" atât de îngrijit - străjuit la picioare de doi arbuşti în formă de tricher şi dicher (sfeşnice cu trei şi două braţe care se utilizează la slujbele arhiereşti) - se găseşte în curtea sfântului lăcaş, după dorinţa arhiereului, lângă mormintele familiei boierilor Morţun, fondatori ai Bisericii "Sfântul Gheorghe", construită în anul 1863.

Aşa a fost rânduit ca, în urmă cu aproape un secol şi jumătate, boierul Emanoil Morţun să ridice biserică de mir, în incinta conacului de pe moşia sa din satul Cămârzani. Lăcaşul a primit hramul "Sfântul Gheorghe" şi era loc de închinăciune doar pentru familia Morţuneştilor, care era din neam de bucovineni.

A venit valul negru al celui de-al Doilea Război Mondial, când, în 1947, terenurile moşiei au fost împărţite veteranilor. Documentele arată că biserica a devenit filială a bisericii din Ciumuleşti-Gane. La rugămintea preotului Gheorghe Baltag, slujitor al lăcaşului de cult, pe pământul fostului conac de la Cămârzani s-a înfiinţat un schit de călugări, subordonat administrativ de mănăstirile Neamţ, Slatina şi Râşca. Cel dintâi stareţ al schitului a fost ieromonahul Natan, urmat de alţi şase ieromonahi.

Prefacerea

Intervenţia providenţială spre salvarea acestui sfânt altar a venit ca urmare a efortului smeritului episcop Gherasim Putneanul care, în calitate de episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, în anul 1992, a redeschis fostul schit (închis conform Decretului nr. 410/1959; astfel, biserica schitului devine biserică de mir, cu un singur preot, protosinghelul Vichentie Bobeică) ca mănăstire de maici. În acelaşi an, a fost sfinţit Paraclisul "Sfântul Mina", ctitorie a protosinghelului Bobeica, pentru ca la 22 decembrie să se sfinţească întreg aşezământul monahal.

La început, obştea mănăstirii număra 12 maici venite de la Mănăstirea "Teodoreni", din cartierul Burdujeni, Suceava, iar maica stareţă Teodora Marinescu a purtat de grijă sfântului altar cu responsabilitate şi dragoste mare. Aşa a început înnoirea mănăstirii, căreia i s-au adus considerabile îmbunătăţiri. Stăreţia a fost preluată de monahia Maria Deac în data de 13 mai 1999, care ţine aprinsă candela rugăciunii şi a muncii la mănăstirea suceveană.

"Nu puteţi voi greşi cât pot eu ierta"

Episcopul Gherasim nu s-a ţinut departe de lăcaşul de cult din satul natal al mamei sale. Astfel, în anul 2000, a început zidirea bisericii noi şi construirea muzeului - zestre de spiritualitate ortodoxă şi cultură românească. La toate acestea, a adăugat şi o bibliotecă valoroasă. Însă, lucrările la aşezământ monahal nu s-au terminat în totalitate. Biserica ctitorită de vlădica Gherasim, închinată Naşterii Maicii Domnului (8 septembrie), mai are nevoie de pictură şi de câteva finisaje. Frumuseţea ei nu poate fi cuprinsă în cuvinte, trebuie văzută, pe viu, sub cupola imensă susţinută de crucea catapetesmei lucrată de maici în atelierele mănăstirii.

Când întâmplări potrivnice îi apăreau în cale, ierarhul Gherasim îndemna la răbdare şi la credinţă. "Nu puteţi voi greşi cât pot eu ierta", erau vorbele mitropolitului Sebastian Rusan pe care "Bunicul de la Bogdana" le pomenea adeseori.

Dezmierdarea sufletului

Odată intrat în incinta mănăstirii împrejmuită cu zid de piatră, ca la renumitele mănăstiri ale Moldovei, rămâi impresionat de arhitectura tradiţională românească. Cerdacul, foişoarele, fântânile, turnul-clopotniţă şi toate celelalte clădiri vorbesc despre măiestria meşterilor mari, calfe şi zidari, despre osteneala maicilor şi despre ajutorul bănuţului văduvei. Ordinea şi fineţea aranjamentului incintei monahale, ospitalitatea şi atenţia maicilor amintesc de Mănăstirea "Sfântul Efrem Sirul" de la poalele Muntelui Olimp. Un loc binecuvântat.

La Mănăstirea Cămârzani rugăciunea şi munca sunt simbiotice. Vieţuitoarele de la Cămârzani se roagă precum muncesc şi muncesc precum se roagă.

Obştea monahală se nevoieşte după normele Sfinţilor Părinţi, precum Antonie cel Mare, Pahomie şi Vasile cel Mare. Activităţile gospodăreşti sunt neîntrerupte, la fel ca şi rucodelia făcută în atelierele de sculptură, pictură, croitorie, tricotaje.

Privită cu atenţie, mănăstirea este reflexia grijii obştii pentru cele folositoare sufletului, care are prioritate în faţa grijilor pământeşti. Altfel nu s-ar mai numi dragoste sentimentul cu care oricare muritor este primit când trece prin porţile mănăstirii. Dacă n-ar fi simţit dragostea, Nicolae - un amărât, încălţat cu cizme de cauciuc în picioare pe timp de iarnă, îmbrăcat în haine ponosite şi cu două pungi de plastic în mâini -, n-ar mai fi aşteptat liniştit în trapeza mănăstirii supa caldă şi nici nu i s-ar mai fi scăldat în ochi bucuria curată, de copil, la vederea blidului. (R.B.)