Zidire trainică din a doua jumătate a veacului al XVIII-lea, monument de arhitectură eclezială, biserica purtând hramul Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena reprezintă un adevărat document dăltuit în lemn al obiceiurilor şi mentalităţilor specifice zonei şi epocii, în contextul perpetuării Ortodoxiei în această margine a Ţării Româneşti.
Valea Lotrului, regiune de o grandioasă frumuseţe a Olteniei de Nord, este păstrătoarea unor inestimabile comori de arhitectură tradiţională, încă prea puţin cunoscute şi puse în valoare. Între acestea îşi au un loc ales trei locaşuri de închinare din lemn ctitorite la graniţa dintre Evul Mediu românesc şi modernitate: bisericile de lemn de la Mălaia, Ciungetu şi Brezoi. Dacă prima dintre ele, cea din Mălaia, este ridicată de Episcopul Iosif al Argeşului, celelalte două sunt ctitorii ale ţăranilor moşneni.
Situat în depresiunea Văii Lotrului, la 66 de kilometri nord-est de Râmnicu Vâlcea, Ciungetu aparţine administrativ comunei Mălaia. Satul se află la doar câţiva kilometri de cunoscuta staţiune Voineasa, la o altitudine de 560 de metri, între Munţii Căpăţânei şi Munţii Latoriţei.
Prima atestare documentară a localităţii e relativ recentă. Ea apare menţionată în „Diata“ din 1812 a lui Marin Oncescu. După aproape o jumătate de veac, la 1861, este ctitorită biserica de lemn a satului, păstrată până astăzi ca document al unei civilizaţii dispărute.
Înălţat pe un dâmb abrupt, în locul cel mai înalt al satului, monumentul îşi păstrează pisania originară, din care aflăm numele principalului ctitor: Florea Ionescu, moşnean şi ţârcovnic, care a trăit 105 ani. Tot pisania, redactată în alfabet chirilic, dă mărturie peste timp despre hramul bisericii, „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena“, despre numele fiecărui membru al obştii de moşneni truditori la zidirea ei şi despre Nicolae Bunescu, zugravul care o împodobeşte cu o pictură unică din punctul de vedere al mesajului transmis contemporanilor ctitori şi credincioşi, dar mai ales urmaşilor.
Încă de la data întemeierii ei, biserica de lemn de la Ciungetu a aparţinut Parohiei Voineasa, ca biserică filială. Până în anul 1967, aşadar mai bine de un secol, lăcaşul a reprezentat o parte organică a vieţii comunităţii rurale de aici. După această dată a fost închis cultului fiindcă s-a ridicat alături de el o biserică nouă, din zid. Astăzi, păstrându-se într-o relativ bună stare de conservare, mica biserică poate fi vizitată de pelerinii creştini care se abat prin zonă.
Monument de arhitectură tradiţională
Bisericile de lemn din Ţara Loviştei, zonă căreia i-au aparţinut şi satele de pe Valea Lotrului, păstrează o serie de trăsături arhaice. Este şi cazul celei din Ciungetu, construită în cea mai mare parte din lemn de brad şi exclusiv prin îmbinări tradiţionale ale elementelor constitutive: chertare, coadă de rândunică, cep, cuie din lemn.
Edificiul este uninavat, cu plan dreptunghiular simplu, alcătuit din pridvor deschis, pronaos, naos şi altar. Pridvorul foarte îngust se sprijină pe pe patru coloane subţiri, îmbinate în cep cu o grindă transversală ce susţine direct cosoroaba. Datorită dimensiunilor reduse ale locaşului, pronaosul e despărţit de naos printr-o tindă cu două ocniţe (deschideri), dispuse simetric în dreapta şi în stânga uşii de intrare în naos.
Pereţii laterali ai naosului şi ai pronaosului sunt alcătuiţi din dulapi groşi, de un lat de palmă, dintr-o singură lungime de grindă. Altarul are o structură poligonală în cinci laturi şi e acoperit în prima travee cu o mică boltă semicilindrică, racordată pe trei laturi la calota traveei terminale, prin panouri oblice din scânduri. Biserica e aşezată pe o mică fundaţie din bolovani de râu, nelegaţi cu mortar, iar acoperişul simplu, în patru ape, e învelit cu şiţă lată, despicată.
Intervenţiile de sculptură decorativă de la biserica din Ciungetu sunt minimale, dar nu lipsite de interes. Stâlpişorii pridvorului, subţiri şi ciopliţi cu elemente geometrice stilizate, amintesc de stâlpii prispei caselor ţărăneşti din zonă, singurele elemente decorative fiind merele şi brâiele simple, fără dinţi. Sub streaşină, la îmbinarea pereţilor altarului, cosoroaba e sprijinită pe grinzi ale căror extremităţi încrucişate sunt cioplite în forma cailor cu rol apotropaic (protector). Cel mai interesant element decorativ al acestei biserici este însă cel în forma coarnelor de berbec, numite în Oltenia de Nord şi „corneci“. Ele sunt, pe de o parte, însemnul unei civilizaţii pastorale, pe de alta, un răspândit simbol al puterii masculine. La Ciungetu, motivul coarnelor de berbec încoronează toate ancadramentele superioare ale uşilor şi ale spaţiilor de trecere, ceea ce desăvârşeşte unitatea stilistică urmărită de meşterii bisericii.
O pictură-document
Încă de la începuturile ei, biserica de lemn de la Ciungetu a fost tencuită şi pictată, interior şi exterior, şi împodobită cu pictură în tehnica temperei de către meşterul zugrav Nicolae Bunescu. Dimensiunile reduse ale lăcaşului au obligat la o simplificare a programului iconografic, atfel încât la Ciungetu, pictura acoperă doar pronaosul, o parte din naos, altarul şi tâmpla. Zugrăveala iconostasului îi aparţine însă unui alt pictor, lui Nicolae Zugravul.
În veacul al XIX-lea, sub influenţa picturii de şevalet care pătrunde şi în Ţările Române, începe o tendinţă de laicizare a zugrăvelii bisericilor. De asemenea, portretele sfinţilor îşi pierd din hieratismul de factură bizantină şi sunt reprezentate mai realist. Întâlnim acest fenomen şi la biserica de lemn din Ciungetu.
Ceea ce face însă unică zugrăveala micului lăcaş ctitorit de moşneni pe Valea Latoriţei este reprezentarea ctitorilor în tabloul votiv din pronaos. Pe zidul de vest al acestuia, încadrând uşa de intrare, este înfăţişat întâiul ctitor, Florea Ionescu, împreună cu soţia sa, Ana (în dreapta), şi cu fiii săi, Dumitru şi Ion (în stânga). Ei susţin chivotul bisericii. Portretele fiicelor lui Florea Ionescu, Nastasia şi Calimachi, s-au distrus, doar inscripţia mai evocându-le. Pe ceilalţi doi pereţi ai pronaosului sunt zugrăvite, asemenea unui tablou genealogic, al doilea şi al treilea grup de ctitori, împreună cu fiii şi fiicele lor. Costumele personajelor se aseamănă celor de sărbătoare, purtate de păstorii din sudul Transilvaniei şi din Banat: pălării negre şi brâuri roşii, late, care le încing cămăşile cu mâneci brodate şi răsfrânte, bunde negre, groase. Pe peretele de est este pictat un alt grup, probabil al donatorilor care contribuiseră la ridicarea bisericii. În mod deosebit atrage atenţia chivotul din tabloul ctitorilor principali, fiindcă, în mod cert, aceasta era imaginea bisericii iniţiale, a cărei pictură exterioară a fost ori distrusă. Pe peretele exterior de nord este înfăţişată o scenă de vânătoare, reprezentându-l, conform unei legende locale, chiar pe Florea Ionescu, îngenuncheat şi ţintind un cerb. În partea opusă stă la pândă personajul cunoscut în folclorul local drept Înfricoşata Moarte, ţinând în mână un topor cu care parcă tocmai se pregăteşte să lovească cerbul.
Lipsită de orice fel de emfază, aemănătoare unei case ţărăneşti tradiţionale, biserica de lemn din Ciungetu concentrează în dimensiunile ei reduse esenţa trăirii creştin-ortodoxe. Pe lângă frumuseţea lui discretă, locaşul dobândeşte astfel valoarea unui model unic de arhitectură şi pictură muntenească de la sfârşitul veacului al XIX-lea.
