Medicina de urgență este o specializare deosebită între cele din acest domeniu vast care are în vedere vindecarea omului. Una e să fii medic legist, medic de familie, medic de medicina muncii și cu totul altceva să lucrezi în UPU (Unitatea de Primiri Urgențe). Aici intri fie pentru că ai un spirit de jertfelnicie ieșit din comun, fie ai nevoie de adrenalină și nu o găsești decât în contact cu situațiile dificile. În UPU gărzile sunt... gărzi adevărate. Nu ai timp nici să te uiți pe geam și să-ți spui: Hmmm, deja s-a făcut dimineață. Uneori te duci cu mâncarea pe care ai adus-o de acasă neatinsă. Un medic de urgență seamănă cu un pilot de supersonic, ia deciziile corecte nu în minute, ci în secunde. Doctorița Diana Cimpoeșu e șefa UPU de la Spitalul „Sfântul Spiridon” din Iași, dar și profesoară la UMF „Gr. T. Popa” din capitala Moldovei. Despre o gardă mai puțin obișnuită, petrecută de Crăciun, ne povestește domnia sa în materialul de față.
Ctitorie de moșneni pe Valea Bistriței
Într‑un cătun aproape uitat de lume al comunei vâlcene Frâncești se păstrează în forma originară o mică bijuterie a artei eclesiale tradiționale din Oltenia de Nord, biserica cu hramul „Sfântul Nicolae”, ridicată de mâinile meșterilor Badea, Matei și Costandin în a doua jumătate a veacului al XVIII‑lea.
La 25 de kilometri distanță de Râmnicu Vâlcea, în partea centrală a județului, mergând prin orașul Băbeni spre Tomșani, se ajunge în comuna Frâncești, situată la confluența râurilor Bistrița și Otăsău. Compusă din nouă sate, această localitate de deal bogată în păduri le e cunoscută pelerinilor creștini datorită prezenței pe teritoriul ei a două așezăminte monastice emblematice ale Olteniei de sub munte: vechile mănăstiri Dintr‑un Lemn, din satul Dezrobiți, și Surpatele, din satul cu același nume.
De‑a lungul Evului Mediu, voievozii Țării Românești, boierii din starea întâi și cei de rang mai mic, preoții și țăranii liberi au dat slavă lui Dumnezeu zidind la Frâncești nu mai puțin de șase monumente eclesiale. Și dacă mănăstirile Dintr‑un Lemn și Surpatele sunt printre cele mai vizitate așezăminte monahale din Oltenia, în schimb, mult mai puțin cunoscute sunt fostul schit Colnic din satul Moșteni, ctitorie a Episcopului Climent al Râmnicului, fostul schit Mănăilești, ctitorie a postelnicului Papa Pârșcoveanu, călugărit sub numele Pahomie, Biserica „Sfinții Trei Ierarhi” din satul Genuneni, ctitorită de popa Matei Mănăstireanu, și biserica de lemn „Sfântul Nicolae” din cătunul Moșteni al satului Mănăilești, asupra căreia ne vom opri în rândurile următoare.
Trecând un podeț de lemn peste Bistrița, pe malul drept al râului, se ajunge la măiestrita ctitorie a unor țărani moșneni din secolul al XVIII‑lea, aflată astăzi în Parohia Genuneni: biserica de lemn „Sfântul Nicolae”, datată printr‑o inscripție de pe zidul exterior, chiar la intrare, la leatul 7284 (1775‑1776). Conținutul integral al inscripției descifrate de istoricul Constantin Bălan este următorul: „Să se știe că sau început acest dumnezăesc lăcaș de robii lui Dumnezeu Gherghi, Dumitru, i‑au încredințatu de au făcutu acestu dumenzăesc lăcaș, ca să le fie de pomenire în veci, leat 7284”. Date fiind caracterul ușor prolix al însemnării, semnele de strămutare de pe grinzile locașului, precum și lipsa unei pisanii propriu‑zise, istoria acestei biserici de lemn, ca și a altora de acest tip, rămâne în parte necunoscută.
Nume de meșteri și nume de ctitori
Printre rarisimele monumente eclesiale din lemn din Oltenia de nord care consemnează numele meșterilor se numără și biserica de lemn „Sfântul Nicolae” din Mănăilești‑Frâncești. Îl mai aflăm pomenit chiar în pisania de la anul 1655 a bisericii cu hramul „Sfinții Împărați Constantin și Elena” din Pietrari‑Anghelești pe meșterul Ognea Ionu. În rest, numele acestor artizani inspirați, deținătorii unei pierdute științe a prelucrării lemnului, rămân doar de Dumnezeu știute.
Pomelnicul scris la proscomidiarul Bisericii „Sfântul Nicolae” din Mănăilești‑Frâncești, descifrat și publicat de Radu Crețeanu în studiul „Biserici de lemn din județul Vâlcea”, îi amintește pe „meșter Balea, Matei, Costandin”. Reputatul istoric de artă susține că aceeași echipă ridicase cu doi ani mai devreme și biserica de lemn din Băltățeni, așezată mai la deal, tot pe Valea Bistriței. Pomelnicul nedatat de la proscomidiar, citit de Radu Crețeanu, îi consemnează în rândul celor adormiți pe „Badea, Costandin, Mihai erodiacon, Păuna erodiaconeasa, Gheorghie ereu, Ioan, Gheorghie, Ioan, Zmăranda, Mărgărita, Matei ereu, Bucura ereița, Dumitru, Stanca ereița”. Istoricul Constantin Bălan descifrează și pomelnicul destul de deteriorat al celor vii, aflat la proscomidiarul Bisericii „Sfântul Nicolae”: „Ian ereu, Dumitrana ereița,...Dobrița ereița, ...Manole”. Constantin Bălan afirmă: „Ian ereu este menționat într‑o catagrafie de la 1834 sub numele de Ivan Popescu, fiind antecesorul preotului Matei care servea atunci în biserică”. Pe clopotul bisericii se află scris: „Anul 1803. L‑au făcut de pomenire Radu Venea, Ilinca, Radu, Alixandru Venea Bucur”. Această neobișnuită multitudine de inscripții păstrate este dovada participării mai multor membri ai comunității creștine din sat la ridicarea și împodobirea bisericii, așa cum o cerea tradiția locului. Fiecare contribuia, după stare și putere, la zidirea locașului de cult.
În fine, o ultimă și misterioasă inscripție păstrată pe zidul exterior de miazăzi al Bisericii „Sfântul Nicolae” din Mănăilești‑Frâncești, alăturată unei urme de palmă, spune: „Acesta este stânjenu de la Craiova de opt palme, Bujorianu”.
În studiul intitulat „Cum măsurau strămoșii, metodologia medievală pe teritoriul României”, Nicolae Stoicescu afirmă că după dimensiunea palmei boierului Bujoreanu s‑a confecționat „stânjenul de la Craiova”, folosit la măsurarea hotarului satului, conform obiceiului țării. Însă de ce tocmai pe zidul micii biserici de lemn de la Mănăilești a fost imprimată măsura acestei palme, nu putem ști.
Arhitectură simplă și armonioasă
Bisericuța de lemn „Sfântul Nicolae” e construită din bârne groase de stejar, îmbinate în coadă de rândunică, într‑o manieră arhaică, ceea ce poate sugera o vechime ceva mai mare a bisericii, față de anul înscris pe zidul de la intrare. Prezența urmelor de strămutare de pe grinzi indică fie o demontare a locașului, în vederea transportării și refacerii lui într‑un alt loc, fie o reparație capitală. Anul 1775 ar putea corespunde uneia dintre aceste operațiuni, echivalente ale unei noi ctitoriri.
Ridicată pe temelie de piatră, biserica e foarte scundă și are formă de navă, cu pridvor deschis, pronaos, naos și Altar semicircular la interior și poligonal la exterior. O turlă mică se înalță deasupra pronaosului. Pridvorul se sprijină pe patru stâlpi gracili, frumos ciopliți, cu bază și capitel. Ușa de intrare, păstrată în formă originară, are formă de acoladă în partea superioară. Pronaosul este îngust și tăvănit, iar naosul, aflat în prelungirea acestuia și despărțit printr‑un zid cu un singur gol, cel de trecere, are boltă semicilindrică descărcată pe o coastă ce se sprijină pe două console simple. În prezent, învelitoarea din șiță a fost înlocuită cu un acoperiș din tablă zincată.
Din fericire, biserica nu a fost tencuită, lăsând astfel la vedere inscripții de pe zidurile ei. Nici zugrăvit nu a fost acest locaș, dar păstrează în schimb frumoase icoane de secol XIX și pe zidul ce desparte pronaosul de naos și pe catapeteasmă.
Locașul cu hramul „Sfântul Nicolae” din Mănăilești‑Frâncești a fost reacoperit în anul 1938 și a suferit unele reparații la temelie în 1969. În prezent, păstrat într‑o bună stare de conservare, servește drept capelă de cimitir.
