În adevărata „rezervaţie“ de biserici tradiţionale existentă în sudul judeţului Vâlcea dăinuie, izolat într-un cătun cu doar câteva case, un monument de arhitectură eclesială care păstrează vie legătura credincioşilor creştini cu strămoşii lor de acum peste două secole: Biserica „Sfântul Nicolae“ din Cetăţeaua.
Probabil că zona cea mai bogată în biserici de lemn a Vâlcei rămâne partea de sud a judeţului, din cel puţin două motive: prezenţa aici, în trecut, a unui vechi centru de meşteri, iniţiaţi în construirea de edificii eclesiale din materialul oferit cu generozitate de pădurile de stejar, dar şi un tip de locuire arhaică, până nu demult în devălmăşie, ce impunea ctitorirea în aproape fiecare cătun, îndepărtat de celelalte, a unei biserici construite de comunitatea locului.
La 62 de kilometri de Râmnicu Vâlcea, spre Drăgăşani, oraşul de care o despart numai 9 kilometri, în partea de sud-est a judeţului, pe valea pârâului Verdea, se află comuna Mitrofani, o veche aşezare de moşneni, învecinată cu comunele Glăvile, Orleşti, Prundeni, Suteşti, Creţeni şi Amărăşti. Satul Mitrofani, unul dintre cele patru ale comunei cu acelaşi nume, este şi cel mai vechi. Documentele existente pun în evidenţă că el era întemeiat de monahul Mitrofan, pelerin prin aceste locuri, în veacul al XVII-lea. Hrisovul lui Alexandru Voievod din 29 octombrie 1626 pomeneşte de un zapis din vremea lui Gavriil Voievod (1616-1620), unde Mitrofan călugărul apare ca martor al vânzării unor moşii din Izvor şi Amărăşti. Până în anul 2000, când a pierit în flăcări, dintr-o gravă neglijenţă, a dăinuit aici biserica de lemn a Schitului Mitrofani, probabil zidit de monahul întemeietor al aşezării, în jurul anului 1620. Odată cu acel vechi monument au dispărut, cu siguranţă, multe dintre mărturiile inestimabile despre arhitectura în lemn şi despre slujirea monahală din primele două decenii ale secolului al XVII-lea. Legenda spune că, la Schitul Mitrofani, cu hramul „Sfântul Nicolae“, s-ar fi cununat Mihai Viteazul, înainte de a trece munţii în Transilvania.
În prezent, comuna Mitrofani, alcătuită din satele Racu, Cetăţeaua, Izvoraşu şi Mitrofani, plasată într-un cadru natural deosebit de frumos din Piemontul Getic, se numără printre zonele grav defavorizate ale României contemporane. Comoara cea mai de preţ a locului o reprezintă cele trei biserici din lemn, existente în satele Cetăţeaua, Racu şi Mitrofani, asupra cărora ne vom opri şi în articolele viitoare.
Istorie scrisă în grinzi de stejar
Satul Cetăţeaua, cel mai vechi al comunei Mitrofani, e mai degrabă un cătun cu câteva case, izolat de restul comunei. Un drum desfundat, pe alocuri surpat de-a dreptul, face anevoios pelerinajul spre mica biserică din lemn cu hramul „Sfântul Nicolae“. În compensaţie, urmele vechilor tradiţii locale te întâmpină la tot pasul sub forma crucilor de jurământ, din lemn, dispuse în pâlcuri viu colorate, la răspântii şi la fântâni. Răbdarea pelerinului e răsplătită imediat ce bisericuţa îşi dezvăluie silueta elegantă de pe dealul cu cimitir al aşezării. Întâlnirea cu ea se aseamănă unei întoarceri în trecut. Grinzile din care e zidită sunt documente vii de viaţă şi de credinţă. Din fericire, preoţii şi credincioşii de aici au avut mereu grijă de bisericuţa lor şi a strămoşilor.
Cum arareori se mai întâmplă astăzi, izolarea având şi ea avantaje, Biserica „Sfântul Nicolae“ din Cetăţeaua poartă inscripţionate pe grinzile sale din pridvor, la dreapta şi la stânga uşii de intrare, precum şi deasupra ei, trei pisanii ce nu lasă loc de speculaţii în privinţa anului întemeierii, a datelor când locaşul era refăcut sau în privinţa ctitorilor. Inscripţia cu litere chirilice din dreapta consemnează că bisericuţa e ctitoria robilor lui Dumnezeu „Pârvu i Andrei ereu, Ionaşcu ereu i toţi fraţii mieiio Catana, Nistorescu, Stancu“. De asemenea, inscripţia îi înscrie printre ctitori pe „omu de patruzăci de ani, născutu în luna lui octovrie, în şaptesprezece zile“ şi pe soţia lui, Păuna. Pisania mai spune că biserica era zidită în zilele lui vodă Alexandru Moruzi, în anul 1792 („noevrie 25, 7300“). Vedem, aşadar, că acest monument eclesial se năştea la sfârşitul secolului al XVIII-lea din râvna preoţilor şi a creştinilor locului. Pisania din stânga uşii atestă că biserica cu hramul „Sfântul Nicolae“ „s-au ridicat pă temelie de robii lui Dumnezeu Florea Dumitrane, Maria i Gheorghe ereu, Rada ereiţa, Mihalcea, Dumitra, Radu ereu, Sandală ereiţa“ ş.a., în zilele „dumnului nostru Alicsandru Dumitru Ghica voevodu“, în 20 august, 1840. Coroborând această informaţie cu prezenţa urmelor de bardă pe grinzile exterioare ale locaşului, ajungem la concluzia că, zidită iniţial în anul 1792, biserica era refăcută pe aceeaşi temelie, folosind grinzile sănătoase ale vechii zidiri, în anul 1840, tot prin râvna preoţilor, a preoteselor şi a creştinilor satului. Iar inscripţia de deasupra uşii consemnează anul 1865 (4 martie), important în istoria lăcaşului ca o a treia ctitorire („biserica de a treia“), prin contribuţia robului lui Dumnezeu Tănase. Inscripţia îi menţionează şi pe crucerii Petcu şi Dumitru, care refac acoperişul. În fine, a patra inscripţie, pe o grindă exterioară a Sfântului Altar, la Sud-Est, menţionează înhumarea unui prunc, fiul ctitorului Pârvu, la 15 aprilie 1793, în dreptul respectivei grinzi.
O mostră de măiestrie constructivă
Biserica de lemn din Cetăţeaua-Mitrofani are plan simplu, arhaic, în formă de navă, fără turlă, alcătuit din pridvor, un pronaos foarte îngust, naos şi altar poligonal în cinci laturi. E acoperită cu şiţă şi stă pe un soclu refăcut astăzi din zidărie. Întregul edificiu e înconjurat, în stilul zonei, cu o frumoasă funie împletită. Tehnica este şi ea cea tradiţională, a îmbinării grinzilor în „coadă de rândunică“.
Pridvorul se sprijină pe patru stâlpişori ciopliţi simplu, uniţi prin arcade elegante, în formă de acoladă, şi e tăvănit. O particularitate pe care o vom regăsi şi la Biserica „Sfinţii Arhangheli“ din Mitrofani sat o reprezintă pragul de formă semicirculară prin care se păşeşte în tindă, urcând cele câteva trepte, adăugate în prezent pentru a compensa diferenţa de nivel.
Pronaosul, aflat în prelungirea pridvorului, este boltit semicilindric, la fel ca şi celelalte două încăperi ale locaşului: naosul şi Altarul. În partea superioară, pe latura vestică, între pronaos şi pridvor se află un timpan, probabil pictat într-un anumit moment al istoriei bisericii.
Între naos şi pronaos se găseşte doar o grindă de susţinere şi legătură, trecerea făcându-se nu printr-un gol săpat într-un perete despărţitor, ci direct.
Naosul se sprijină pe o singură coastă, cu console simple, iar Altarul, boltit şi el semicilindric, are două mici ferestre, una pe latura de răsărit şi cealaltă pe sud.
Tâmpla pare să fie veche şi păstrează icoane de secol XIX deosebit de frumoase, executate de Ioan zugravul. Între ele se distinge icoana de hram a Sfântului Nicolae. Întreaga biserică e pictată relativ recent, direct pe lemn, dar această zugrăveală nu are o valoare deosebită. Cu totul special e edificiul, în ansamblul său, o mostră de zidire măiestrită şi armonioasă.
