„Ctitorul-salvator“ al bisericilor nedorite de comunişti

Multe biserici au fost demolate în timpul dictaturii comuniste, pentru că stăteau în calea „marilor construcţii socialiste“. Inginerul Eugeniu Iordăchescu a fost un deschizător de drumuri în domeniul construcţiilor din ţara noastră. Datorită lui, Biserica Ortodoxă Română a primit în dar 11 biserici, care, altfel, ar fi fost transformate în mormane de moloz. Despre fiecare dintre ele îşi aminteşte cu plăcere şi afirmă cu tărie că, dacă ar fi putut, ar mai fi salvat şi altele. Aflaţi în continuare cum a fost salvată biserica Schitul Maicilor, prin mutarea ei la 245 m de locul iniţial.

Cutremurul din 1977 a lăsat răni adânci pe harta Bucureştiului. Dar şi mai multe a lăsat cuplul prezidenţial comunist, în dorinţa de a-şi satisface setea megalomană, construind una dintre cele mai mari clădiri din lume, Casa Poporului.

Până şi macheta centrului politico-administrativ era imensă, se întindea pe 400 m pătraţi. Cei doi dictatori aveau nevoie de un pod rulant pentru a trece dintr-un capăt în altul. De pe acest pod, îşi „etalau“ cunoştinţele de arhitectură, descompletând macheta de monumente istorice şi, în special, de biserici, care „trebuiau“ să dispară de pe harta Bucureştiului.

„O oază de o frumuseţe rară“

Departamentul care s-a ocupat cu marile ansambluri de locuinţe, a fost Proiect Bucureşti. La acea vreme, era director tehnic, inginerul constructor Eugeniu Iordăchescu. Ca orice om care îşi face cu seriozitate munca, a plecat pe teren să vadă ce va fi demolat. După ce a inspectat mai multe clădiri, a intrat pe poarta Schitului Maicilor. Şi acum, la 26 de ani de atunci, domnul inginer îşi aminteşte cu emoţie ce a găsit: „O oază de o frumuseţe rară, o bijuterie, o bisericuţă mică, cu o curte îmbrăcată în verdeaţă se afla la poalele dealului. Era un loc superb, de o curăţenie exemplară, spaţiu verde, totul tuns, aranjat, brazi şi plante frumoase. Clădirile din jurul bisericii tocmai fuseseră restaurate de patriarhul Justinian şi date în folosinţă atelierelor Patriarhiei. Mi-am spus că e absurd să nu intervenim să o salvăm“.

Se gândea şi prin somn la salvarea bisericii

Dar cum să o salveze, că până atunci nu s-a pus problema mutării unei construcţii; dacă nu mai era bună, se demola şi se ridica alta. Timp de câteva zile, nu a mai avut somn. Se întindea seara în pat şi se gândea şi prin somn la un plan de salvare a bisericii. Nici măcar soţiei nu i-a spus, îi era ruşine. Dacă nu reuşea? Şi-a luat inima în dinţi şi a mers la vicepreşedintele Consiliului Popular Municipal Bucureşti, inginerul Iordache Nicolae, care făcea legătura între Proiect Bucureşti şi Stat. „Am îndrăznit să îi spun că eu aş vrea să încerc să salvez biserica de la Schitul Maicilor. «Dar tu crezi că poţi să faci asta?», m-a întrebat el. «Tovarăşe, daţi-mi posibilitatea», i-am spus. «Ştii că nu depinde de mine». «Îndrăzniţi şi faceţi propunerea». Ce a făcut nu ştiu, dar am primit aprobarea.“

Era şi o conjuctură mai delicată. Presa străină aflase de planul distrugător al conducătorilor statului, iar câţiva oameni politici şi de cultură din ţară şi-au arătat dezacordul. Însă, „Dumnezeu m-a ajutat, am fost îndrumat de El. Nu mi-a fost frică, aveam o convingere că pot să realizez acest obiectiv. Toţi se mirau că ne reuşea, de parcă am fi făcut de cine ştie câte ori lucrarea asta. Atunci nu eram aşa sigur, dar acum, cred că a fost mâna lui Dumnezeu, care prin mine a salvat bisericile acestea“.

„Ai văzut că au reuşit!“

Cuplul prezidenţial spera ca tânărul inginer să nu reuşească. Dar nu mică le-a fost surprinderea când au văzut biserica „mergând“. Atunci, Elena Ceauşeşcu s-a întors către soţ şi i-a spus cam printre dinţi: „Ai văzut că au reuşit!“

„Inimaginabila călătorie a unei construcţii“, aşa cum a numit academicianul Panaite Maziliu translatarea, era ceva nerealizat încă în ţara noastră. Mai mult, nici măcar nu existau studii sau proiecte despre acest proces. Inginerul Eugeniu Iordăchescu a reuşit să găsească câteva reviste din străinătate, dar cu mare greutate. Mare lucru nu a aflat din acestea, doar că operaţiunea mai fusese făcută în Rusia, Franţa etc. Apoi, nu i-au dat voie să importe nici un utilaj. Dar, după cum recunoaşte domnul inginer Iordăchescu, Dumnezeu i-a făcut planul în minte.

„Decât să o pierdem, mai bine s-o avem aşa“

Preasfinţitul Roman Ialomiţeanul era împotriva mutării ei. Patriarhul de atunci al Bisericii Ortodoxe Române, Iustin Moisescu, a fost cel care a mediat discuţia dintre inginer şi episcopul-vicar. „Ne-a invitat pe amândoi la el şi patriarhul îi spune: «Măi Roman, tu crezi că „ăsta“, fără să-i spună pe nume lui Ceauşescu, o să fie de acord să lăsăm noi bisericuţa acolo? Nu e mai bine să facă tovarăşul Iordăchescu mutarea ei?». Preasfinţitul Roman a renunţat cu greu, dar în final, a acceptat propunerea, spunând că «decât să o pierdem, mai bine s-o avem»“, îşi aminteşte inginerul, regretând că nu a fost lăsat să mute şi construcţiile din jurul bisericii. În compensaţie pentru pierderea avută, statul comunist a dat Patriarhiei terenul din Popeşti-Leordeni, pentru a construi alte ateliere patriarhale.

„Atenţie, biserica trece strada!“

Mecanismul prin care a mutat biserica nu era atât de complex, pe cât de ingenios. Biserica n-a fost ridicată, „toţi mă întreabă cum le-am ridicat, dar nu aveai cum să ridici atâtea tone“, ci a construit o platformă de susţinere sub ea. După ce biserica era bine ancorată pe această platformă, era trasă pe şine. Viteza cu care se deplasa era mică, de câţiva metri pe oră. A fost mutată 245 de metri, o construcţie cu o greutate de 700 de tone. „Am făcut cinci mişcări în spaţiu cu ea, am rotit-o cu 36 de grade, am ridicat-o 1,67 m şi apoi am coborât-o 25 de centimetri“, spune primul inginer român care a translatat o clădire.

Presa din România imediat a făcut glume pe seama bisericii. Se găseau titluri de o şchioapă, „Atenţie, biserica trece strada!“ sau „Trec bisericile!“.

29 de clădiri mutate

Inginerul Iordăchescu a translatat 10 biserici în Bucureşti şi 2 în afara lui, 16 blocuri şi statuia Domniţa Bălaşa, în total 29 de clădiri mutate. Printre cele din Bucureşti, mai amintim Biserica „Sf. Ilie“ Rahova, care are pictură de Tătărăscu, Biserica Olari de pe Calea Moşilor, Biserica „Sfântul Ioan Nou“, Palatul Sinodal de la Mănăstirea Antim, Biserica Cuibul cu Barză. A reuşit să ridice şi Biserica Mănăstirii Râmeţ cu 2,08 m, pentru a nu mai intra apa în ea.

Văzând conducerea ţării de atunci că a reuşit cu bisericile, l-au pus să mute şi alte clădiri. Printre acestea este şi Spitalul din Craiova, Banca Naţională din Miercurea Ciuc, mutată 142 m, ca să facă loc „Casei Albe“, aşa cum se numeau sediile de partid; Casa lui Anton Pann din Râmnicu Vâlcea, pentru a se construi şoseaua către Olăneşti, dar şi un bloc de pe Bulevardul Republicii, două pe Şoseaua Ştefan cel Mare, vis-a-vis de Stadionul Dinamo, pentru a face loc metroului. Şi în Alba Iulia a despărţit în două un bloc cu patru scări. Era exact în mijlocul bulevardului care duce în piaţa din faţa catedralei. Le-a depărtat la 45 de metri, o jumătate a „pus-o“ într-o parte şi cealaltă dincolo, precum Moise cu Marea Roşie. De fiecare clădire îşi aminteşte cu bucurie, şi este mândru de ceea ce a reuşit să facă.

Vizită de partid, în blocul mişcător

În timp ce muta două blocuri în acelaşi timp, unul de 4 nivele şi altul de 7, a venit în vizită Suzana Gâdea, preşedinta Consiliului Naţional de Cultură şi Educaţie Socialistă, profesor universitar şi inginer, împreună cu Ion Iliescu. „Mi-a spus că vrea să intre într-un apartament, în timp ce blocul se mişca. Am trecut peste şanţul care delimita blocul de trotuar şi am intrat în lift. Nu îi venea să creadă că liftul merge. Am mers până la etajul şase şi a intrat într-un apartament. Le-a cerut celor care locuiau acolo un pahar cu apă. Mie mi s-a părut nepotrivit gestul ei, dar cum era vară, cald, nu am zis nimic. Ei nu-i era sete, a luat paharul şi mă întreabă, «Acum mergem?», «Da, mergem», şi se uită la pahar să vadă dacă are vreo vibraţie. Dar nu avea“, spune, mândru de iscusinţa sa, inginerul.

Bunicii i-au vorbit despre Dumnezeu

L-am întrebat pe minunatul meşter şi cât de importantă a fost credinţa în Dumnezeu, în realizarea acestor mutări. A plecat capul smerit, nu mai spunea nimic, ci doar se juca cu un creion pe un colţ de hârtie. Probabil desena una dintre multele schiţe care încă mai stau ascunse în mintea sa. Într-un târziu, a reuşit să îmi spună că l-a ajutat foarte mult credinţa învăţată de la bunici şi părinţi. „Am avut întotdeauna în vedere ca, prin comportare, prin modul de gândire, de instruire şi mai târziu, prin activitatea pe care am desfăşurat-o, să cultiv respectul faţă de credinţă, de apropiaţi şi ca faptele pe care le fac să nu fie potrivnice aproapelui. Consider că aceasta este minima mea comportare corectă, pentru a putea să fiu aproape de Dumnezeu.“ (În săptămânile viitoare, împreună cu domnul inginer Eugeniu Iordăchescu, vă vom povesti şi despre alte biserici salvate, prin ingeniozitate inginerească, de furia şi inconştienţa comuniştilor.)

▲ „Viaţa ne-a îndârjit“

Inginerul Eugeniu Iordăchescu provine dintr-o familie numeroasă, cu patru băieţi şi două fete. Nu este din Bucureşti, ci din Brăila, fiind al patrulea copil. Tatăl a fost muncitor electrician, dar a murit când tânărul Eugeniu a intrat la faculatate. Un frate mai mare a fost luat în armată şi trimis la război, iar în 1942, a murit în Germania. Au început grijile pentru cei cinci copii rămaşi doar cu mama. „Fiecare ne-am luptat şi am făcut cursuri superioare. A fost o viaţă foarte dură, grea, traiul în cămine. Viaţa ne-a îndârjit şi ne-a format ca să luptăm cu toate greutăţile.“ A făcut Institutul de Construcţii din Bucureşti, pe care l-a absolvit în 1953. „Am terminat foarte bine facultatea, am fost repartizat la un institut de proiectare şi, după aceea, prin muncă şi prin realizări personale, am reuşit să înaintez. A fost şi credinţa, unită cu speranţa că dacă eşti cinstit, serios, corect în viaţă, poţi să promovezi, să te descurci. După ce am devenit inginer, am ajutat eu familia.“

„O carte se scrie în 10-15 ani“

A lucrat şi în învăţământ, ca lector, la Institutul de Construcţii, apoi la cel de Petrol şi Gaze din Bucureşti. După ce s-a mutat institutul la Ploieşti, s-a întors la Institul de Construcţii, dar din cauza unor conjuncturi, a renunţat de tot la catedră. Ca profesor, a susţinut teoria că o carte se scrie într-un interval de 10-15 ani, pentru că toate se modernizează foarte rapid. Toate problemele pe care le discuta cu studenţii erau legate de o activitate practică, nu era numai teoria. A scris şi o carte cu profesorul său, academicianul Panaite Mazilu, „Culegere de probleme despre rezistenţa materialelor“.

„În facultate nici nu s-a pomenit de translare, nici măcar ca idee. Nici acum nu se vorbeşte, rămân chestiuni mult prea teoretice“, spune nemulţumit cel care are trei brevete de invenţie, dintre care unul dintre ele este lucrat împreună cu fiul său, Adrian, doctor inginer şi conferenţiar la Universitatea de Arhitectură. Au brevetat protecţia antiseismică a clădirilor, care are la bază tot principiile cu care a reuşit să translateze bisericile.

Director la Proiect Bucureşti

A fost una dintre societăţile de proiectare care se ocupa de sistematizarea oraşului şi de toate nevoile pe care le avea din punct de vedere urbanistic. În această funcţie la prins cutremurul din 1977. După datele existente atunci, s-au prăbuşit 31 de clădiri şi alte sute au fost avariate. „Împreună cu echipele de ingineri, am făcut un inventar al clădirilor. Le-am împărţit în urgenţa I şi urgenţa a II-a. Această analiză a fost o bază a programului de reparaţii. După câteva luni, ni s-a interzis să mai facem consolidările, ci să reparăm doar faţadele clădirilor. Asta din cauza hotărârii partidului de a realiza centrul politico-administrativ din zona dealului «Mihai Vodă». Fondurile nu mai mergeau la consolidarea clădirilor, ci la noul program“, spune cu părere de rău inginerul, care se gândeşte la siguranţa oraşului.

▲ Schitul Maicilor a stat 265 de ani pe Dealul Spirii

Schitul Maicilor este un ansamblu mănăstiresc construit în secolul al XVIII-lea, la poalele Dealului Spirii. Astăzi, din ansamblul monahal nu a mai rămas decât o bisericuţă, ascunsă în spatele construcţiilor colosale ale Ministerelor - Sediul Serviciului Român de Informaţii, SRI - din bulevardul Libertăţii. Aceasta a fost adusă aici, în luna iunie a anului 1982, pentru a fi salvată de la distrugere. Schitul Maicilor s-a aflat timp de 265 de ani în locul rămas astăzi pe colţul de S-E al incintei actualului Palat al Parlamentului.

A fost cladită între 27 iulie şi 1 octombrie 1726, în vremea Voievodului Nicolae Mavrocordat, având drept ctitoră pe Tatiana Hagi Dina - nume purtat şi de schit - calugărită sub numele de Timotheia Monahia, sau Kiriaki Schimonahia.

Doamna Tatiana Hagi Dina, care fusese în robie la otomani, eliberându-se, a vrut să-i mulţumească lui Dumnezeu, construind acest schit. Ca arhitectură aparţine stilului brâncovenesc, iar ca hram a fost aleasă sărbătoarea Bunei Vestiri.

De-a lungul acelor ani, ctitorii acestei frumoase mănăstiri au înzestrat-o cu mai multe proprietăţi, iar în biserică au fost aduse fragmente din moaştele Sfinţilor Nicolae şi Haralambie, ce se păstrează până astăzi în piciorul sfintei mese.

Restaurată prin grija patriarhului Justinian

În anul 1896, biserica este reparată de Vasile Ion şi soţia sa Elena, în zilele regelui Carol I şi ale mitropolitului primat Ghenadie Petrescu. Atunci s-au desfiinţat coloanele şi arcada ce despărţea pronaosul de naos, fiind repictată, peste fresca originală, de către Ghiţă Ionescu din Piteşti şi de G. Stoenescu.

După cutremurul din anul 1940, Schitul Maicilor a fost consolidat. Ansamblul a fost restaurat între anii 1955-1958, de către Serviciul Tehnic al Patriarhiei, prin grija personală a patriarhului Justinian, într-o forma armonioasă şi unitară. Arhitecţii Dumitru Ionescu-Berechet (1896-1969), Richard Lieblich şi inginerul Dumitru Ionescu au condus lucrările.

Clădirile din jurul bisericii, destinate atunci parţial Institutului Biblic, s-au refăcut într-o arhitectură de inspiratie brâncovenească, având etaj cu foişor şi parter cu logii, ce reluau elemente folosite la Mănăstirile Comana, Hurez şi la pridvorul bisericuţei.

După mutare şi reaşezare, biserica a funcţionat timp de o lună, după care a fost oprită oficierea slujbelor de către regimul comunist, monumentul fiind închis. Unele lucrări de reparaţii s-au mai efectuat în interior, pe ascuns. Abia în anul 1995, prin grija părintelui Adrian Isac, au fost găsite fonduri pentru restaurarea picturii de către pictorul Claudiu Moldoveanu.

Schitul Maicilor s-a resfinţit la data de 19 noiembrie 1995 de către PS Episcop Teofan, actualul Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei, prezenţi fiind şi arhimandritul Sofian Boghiu şi părintele Constantin Galeriu. Lucrările de reparare, amenajare şi restaurare odată finalizate au permis ca pe data de 17 noiembrie 1996, biserica să fie redată cultului.

▲ Inginerul-salvator, membru în echipa pentru construirea Catedralei Mântuirii

Noua Catedrală a Mântuirii Neamului va fi construită pe Dealul Spirii, de unde domnul Iordăchescu a translatat cele două biserici, Schitul Maicilor şi Biserica Mihai Vodă. Astfel catedrala va fi continuatoarea celor două lăcaşuri de închinare şi a celorlalte demolate din împrejurimi.

Pentru „ctitorul-salvator“ al bisericilor nedorite de comunişti, includerea sa în echipa care se ocupă de construcţia catedralei a fost o surpriză. „Cu ajutorul Bunului Dumnezeu am demarat într-o lună de zile, de când sunt aici, câteva lucrări importante, am pornit curăţirea terenului şi defrişarea buruienilor care au crescut acolo.“

Inginerul Iordăchescu speră ca ridicarea noii catedrale să dureze doar 5-6 ani, iar finisarea ei să se facă în patru ani.