„Nu mă consider un as al aviaţiei, nici un erou în al Doilea Război Mondial. Mi-am îndeplinit doar cu cinste şi devotament obligaţiile şi mi-am servit patria atunci când a avut nevoie de mine“, mi-a mărturisit despre sine, cu numai două zile înainte de a pleca la Domnul, comandorul nonagenar Iuliu Blaga din Buzău, trecând cu smerenie peste faptul că a fost rănit, doborât cu avionul, că a stat în lagăr, că a fost declarat oficial mort şi că a fost scos din aviaţie forţat pentru un banc despre comunişti. Niciodată însă nu a ezitat să-L mărturisească pe Dumnezeu, Care i-a fost alături în toate teribilele încercări ale vieţii.
În acest început de primăvară, i-am vizitat în modestul apartament din Buzău pe comandorul Iuliu Blaga şi pe distinsa lui soţie, doamna Vasilica. O bronşită rebelă îi subţiase trupul, dar înţelepciunea, smerenia, credinţa şi nobleţea celor 94 de ani îi aşezaseră pe chip o lumină tainică, linişte, limpezimea de invidiat a unei minţi strălucitoare şi o împăcare desăvârşită cu lumea.
Nici prin cap nu-mi trecea că bravul comandor îşi pregătea chiar în acele clipe ultimul zbor. La numai două zile după întâlnire a răspuns chemării Domnului, cu discreţie, să nu deranjeze pe nimeni. Am purtat cu domnia sa o discuţie pilduitoare despre viaţă şi război, despre zbor, frică şi moarte, despre bucurii, descoperind dincolo de fapte şi întâmplări omniprezenţa ocrotitoare în întreaga sa viaţă a Celui ce dă viaţă, Domnul Dumnezeul nostru, pe Care nu a ezitat niciodată să-L mărturisească.
Diktatul care l-a despărţit de familie
Aproape că nu-ţi vine să crezi că tot ceea ce i s-a întâmplat acestui om se poate aduna doar într-o singură viaţă. Nimic însă din ce a trăit nu s-ar fi petrecut dacă nu iubea zborul şi dacă nu avea credinţă. Am selectat din iureşul celor 94 de ani, trăiţi aidoma unor înălţări, lupinguri şi picaje mortale, doar câteva episoade.
La 30 august 1940, se afla cu unitatea în Regat. Vestea cedării nordului Ardealului prin Dictatul de la Viena a căzut ca un trăsnet. „Părinţii mei, care erau mici comercianţi, se aflau în teritoriul cotropit, la Almaşu, judeţul Cluj. Eu am calculat că aş putea să mă duc acasă, pentru că mi se dăduse permisie, până ca ungurii să ocupe Clujul. Aşa că am pornit la drum. Acolo însă, jalea domnea peste urbe. Era haos. Hârtii peste tot, se trăgeau focuri de armă, populaţia fugea dezorientată, căci ungurii se aflau deja la porţile oraşului. Împreună cu cei doi fraţi ai mei din oraş am plecat cu ultimul tren spre Blaj. Am făcut o zi până acolo. Dar nu am ajuns să ne vedem familia. În primăvara anului următor, aceasta a venit legal în Blajul neocupat, unde a rămas pentru totdeauna. Aşa că m-am întors la unitate. Cât am stat în Regat, am vizitat şi insula Ada Kaleh, de trei ori. Era un teritoriu considerat neutru. Avea un aer oriental, cu multe prăvălii, una lângă alta. Era o frumuseţe de loc!“, mi-a povestit bătrânul aviator.
A trecut moartea la o palmă de mine!
„Eu am intrat în luptă în ultima parte a războiului, după ce ruşii rupseseră frontul şi se apropiaseră de România. Prima misiune pe care am avut-o a fost exact în momentul în care ei treceau Nistrul. Atunci am bombardat podul de la Soroca. Pe 25 aprilie 1944, am primit misiunea de a bombarda concentrările de trupe din pădurea Cîrpiţi-Stânca, în regiunea Iaşi. Am ajuns la obiectiv şi, în timp ce priveam avionul din faţă, care începuse să lanseze bombele, al meu a explodat, eu fiind ejectat din carlingă. Faptul că nu am avut cablul paraşutei legat de scaun m-a salvat. Altfel, paraşuta lua foc, cum luase cea a telegrafistului. Eram cinci oameni în avion. Toţi au murit. Numai eu m-am salvat... Am trăit cea mai intensă clipă de frică din viaţă. Dar atunci am simţit prezenţa lui Dumnezeu. Am crezut cu toată tăria că a fost mâna Lui. Ce poţi să crezi dacă nu asta când schimbi avionul, uiţi să legi cablul paraşutei de scaun şi, căzând, pe la vreo mie de metri, trec gloanţele pe lângă tine? Şi doar unul te loveşte, în mâna dreaptă, şi iese fără să atingă osul? A trecut moartea la o palmă de mine! Şi atunci am zis: «M-a salvat Dumnezeu!» Noi nu am aveam preoţi la unitate. Fiecare spunea rugăciunea lui. Eu mă închinam şi mă rugam la Dumnezeu. Am avut întotdeauna o iconiţă cu Maica Domului şi Pruncul, pe care mi-o dăruise o fată când am plecat pe front, şi pe care o am şi acum. Am purtat-o tot timpul cu mine. Nu am avut-o în lagăr, pentru că o lăsasem în lada de campanie. Iconiţa a ajuns acasă odată cu celelalte lucruri ale mele, după ce s-a comunicat familiei că murisem. Fusesem declarat, legal, mort! Şi prima de înmormântare o primiseră părinţii mei! Şi ei, săracii, mi-au făcut slujbă şi parastas de înmormântare!...
Vorbeam între noi, prizonierii, că acum se împlinesc 40 de zile de la «moartea» mea şi că la unitate, la masă, camarazii varsă câteva picături de vin pentru sufletul meu. Şi ziceam: «Uite, ce bine ar fi să bem şi noi câte un pahar de vin acum!» Şi a doua zi, a apărut în lagăr un coleg de unitate, doborât şi el cu avionul, singurul care scăpase cu viaţă, care mi-a spus: «Aseară, am băut pentru tine un pahar cu vin!...»“, îşi amintea comandorul.
Prizonier la ruşi, lagărul şi un banc fatal
Capturat de ruşi pe o arătură, rănit şi cu faţa arsă, pilotul Iuliu Blaga a fost lovit cu picioarele şi cu patul armei, apoi a fost cărat undeva în spatele frontului, pe malul Prutului, pentru anchetă. Faţa i se infectase. Avea pleoapele lipite. Şi le dezlipea cu un beţişor. Buzele îi erau atât de umflate, încât nici nu putea vorbi. După zile lungi de drum cu căruţa, a ajuns la Bălţi, unde, după 23 august 1944, a fost gata-gata să piară într-un bombardament efectuat de propriii camarazi.
Îmbarcaţi în trenuri de animale, însetaţi şi bolnavi de dizenterie, hrăniţi din loc în loc cu peşte sărat, prizonierii au ajuns, după o călătorie îngrozitoare, la Moscova. Iar de acolo, la Şonika, şi mai departe la lagărul de la Oranki, undeva spre Polul Nord, într-o fostă mănăstire. „Pe un perete era o pictură mare cu Iisus ciuruit de gloanţe, care m-a impresionat. Se spunea că pe aici trecuse şi Tolstoi“, povestea comandorul.
Sute de prizonieri români dormeau pe paturi de scândură goală, făcând bătături la şolduri şi mâncând câteva sute de grame de pâine cu caşă pe zi, o fiertură nedefinită din mei. Au urmat zile cumplite de muncă istovitoare la pădure, la grădină, vara, toamna şi iarna, până în noiembrie 1946, când a fost repatriat.
În tot acest timp, a crezut în libertate, a suferit de dizenterie şi de atacul păduchilor, a refuzat să se înroleze în batalioanele de voluntari care se întorceau în ţară, „Tudor Vladimirescu“ şi „Horia Cloşca şi Crişan“, a învăţat să croşeteze, să sculpteze şi a primit doar două scrisori. „Pe o jumătate scriam eu celor de acasă, iar pe cealaltă jumătate îmi răspundeau ei. Aşa au aflat că trăiesc“, îmi spunea comandorul.
Ajuns în ţară, a fost tratat o vreme cu suspiciune şi indiferenţă, apoi a fost reangajat în aviaţie. „În primăvara lui 1948, am primit ordin să transport două avioane IAR-39 la Bucureşti, împreună cu locotenentul Nicolae Petculescu. După câteva zile, am văzut în ziarul local o poză cu cele două avioane şi cu un comentariu referitor la încercarea de a fugi din ţară a lui Mihalache împreună cu suita sa…! Ce era asta? Adevăr sau înscenare?“, îşi amintea domnul Blaga.
La 40 de ani, s-a trezit pensionat forţat. „Motivul a fost greu de găsit: un banc politic care se referea la membrii de partid vechi şi noi, pe care îl auzisem şi pe care îl spusesem şi eu mai departe!“, spune bătrânul.
Când Cineva acolo sus te iubeşte
Fostul pilot de aviaţie Iuliu Blaga, rudă mai îndepărtată cu familia marelui scriitor Lucian Blaga, a trăit o luminată bătrâneţe alături de doamna Vasilica, fostă Tarara, refugiată în ţară din Cadrilater, mândru de cei doi băieţi şi de faptul că un nepot, Iuliu Blaga, este preot şi duce mai departe numele vechii lui familii. Purta gradul de comandor „cu stea“, dar era puţin mâhnit. „Am fost propus cu recomadări să fiu avansat la gradul de general în rezervă, dar domnul preşedinte nu a aprobat, pe motiv că sunt prea mulţi generali“, îmi spunea cu amărăciune.
M-am despărţit de domnul comandor Iuliu Blaga, cel ce se spovedea şi se împărtăşea cu Trupul şi Sângele Domnului în fiecare primă vineri din lună, păstrând în minte cuvintele spuse la plecare, cu care de altfel se încheia şi volumul „Destin printre nori“, în care povestise calvarul prin care a trecut: „Mulţumesc lui Dumnezeu că m-a ajutat să-mi urmez calea şi că mi-a aşezat alături o soţie iubitoare. Am fost binecuvântaţi cu nepoţi şi strănepoţi şi aşteptăm, ca într-un meci de fotbal, fluierul final al «arbitrului», cu satisfacţia misiunii îndeplinite. Sunt sigur că Cineva acolo sus mă iubeşte!...“
La două zile după întâlnirea noastră, pentru domnia sa, „arbitrul“ a fluierat sfârşitul meciului.
Acest reportaj se doreşte un omagiu şi o pioasă amintire a celui care a fost comandorul Iuliu Blaga, omul care nu s-a îndoit niciodată că acolo sus Cineva îl iubeşte. Dumnezeu să-l ierte!
