„Cu Hristos, durerea nu întristează, ci bucură”

A îndura suferința și neca­zu­rile fără să facem din ele o tragedie, a rămâne în nă­dej­de atunci când totul pare pierdut nu este ușor lucru, dar nici imposibil. Un exemplu al îndelungii răbdări este pentru noi viața Dreptului Iov, relatată în Vechiul Testa­ment. Câteva idei despre răbdarea necazurilor în zilele noastre ne-au oferit pr. Atanasie-Tănăsache Costea, parohul Bisericii „Sfântul Ilie“ - Grant din București, și psihologul Nicoleta Vascan.

Este folositor să reflectăm la multa răbdare a lui Iov atunci când simțim că nu mai putem duce necazurile de orice fel ar fi ele: boli, pierderea cuiva drag, suferințe sufle­tești. „Iov este un exemplu de răbdare pentru noi, pentru viața noastră, pentru suferințele pe care le avem în viața aceasta, suferințe care, pe lângă cele îndurate de Iov, sunt cu mult, mult mai mici. De aceea, Iov este un exemplu de credință puternică în Dumnezeu. Înainte de a veni acea perioadă de ispită, când a ajuns sărac și bolnav, el se ruga lui Dumnezeu pentru copiii săi, ca nu cumva vreunul dintre ei cu gândul să se supere pe Dumnezeu. Vedeți până unde mergea Iov, până la controlarea gândurilor! Iov era foarte controlat, avea o gândire curată, sinceră și corectă. Vorbele sale erau numai de laudă adusă lui Dumnezeu, iar viața lui a fost una exemplară”, spune pr. Atanasie-Tănăsache Costea, parohul Bisericii „Sfântul Ilie“-Grant din București.

Toată existența sa și-a închinat-o și a lăsat-o în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. „Iov a înțeles un lucru foarte important de la toată încercarea pe care a avut-o. Atât de puternic s-a ținut în credința lui, în nădejdea lui, în dragostea lui și mai ales în răbdarea pe care a avut-o, încât și-a dat seama că Dumnezeu are grijă de fiecare în parte în necazul și în suferința lui. Nouă, creștinilor, atunci când suntem botezați și încreștinați, Dumnezeu ne dă fiecăruia câte un înger păzitor. Niciodată nu suntem singuri! Dumnezeu ne păzește prin îngeri, prin sfinți, prin toți cei pe care i-a rânduit să fie în ajutorul nostru. Chiar și un fir de păr din cap este în grija lui Dumnezeu”, mai spune pr. Atanasie-Tănăsache Costea.

Pentru că suntem în perioada pascală, trebuie punctat un lucru important legat de încercarea la care a fost supus Iov. Dacă observăm, în cântările noastre spunem „Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, și Sfântă Învierea Ta o lăudăm și o slăvim”, sau „Slavă, Doamne, cinstitei Crucii Tale și Învierii”. „Niciodată nu separăm Crucea de Înviere. În creș­­­ti­nismul ortodox, Sfântul și Dreptul Iov este un model sugestiv, el a îmbinat cu adevărat Crucea cu Învierea. Nu poți separa niciodată Crucea de Înviere! Cei care o separă sunt în deznădejde, nu au răbdare, se enervează din orice. Noi de ce nu suntem ca Iov să spunem: El este Dumnezeul meu, El îmi poartă de grijă, este mereu cu mine și când dorm, și când muncesc, și în suferință, și în bucurie? Teoretic este ușor. Și Iov avea credința aceasta teoretică, dar Dumnezeu l-a ajutat să-și pună în practică, prin viața lui, credința. După ce a pierdut tot, la urmă și-a pus nădejdea că Dumnezeu îl va ajuta. Și l-a ajutat. I-a întors îndoit tot ce avusese înainte, a mai trăit încă 140 de ani, văzându-și urmașii până la al patrulea neam. Vedeți, nu s-a încheiat viața lui Iov într-o deznădejde, ci s-a încheiat în această nădejde. Deci Crucea și Învierea sunt întotdeauna împreună, cel care va răbda până la sfârșit, acela se va mântui, spune Mântuitorul Iisus Hristos”, conchide pr. Atanasie-Tănăsache Costea.

Trăirea sensului firesc al suferinței

Psihologul clinician Nicoleta Vascan susține că este o nebunie curată să crezi că-ți poți rezolva singur problemele - în contextul cuvântului scripturistic „În lume necazuri veți avea” (In. 16, 33). Și nebunia aceasta, de nu este tratată firesc - „Ortodoxia este firea omului”, spune părintele Rafail Noica -, riscă să te poarte pe culmi abisale ale suferinței pe care nici un om și nici o știință din lumea aceasta nu ți-o pot alina. „Cel ce-și pune nădejdea în inima lui este nebun” (Pilde 28, 26). „Unul singur rămâne Doctorul Cel Mare, alinătorul și vindecătorul suferinței tale, și Acela este El, Hristos, Dumnezeul Întrupat, Care pentru ale noastre păcate, pe Crucea răstignirii, păcatul lumii l-a răscumpărat. De-am înțelege și de-am reda sensul firesc suferinței, aceasta bucurie s-ar chema. Trăirea întru Hristos nu doare, chiar și de-ar fi să fie lumește și omenește dureros, ea, durerea, nu mai întristează, ci bucură; dar aceasta este o taină a viețuirii întru Hristos. N-ai dobândit-o, suferi în van, cazi în ­neantul veșniciei morții fără Înviere. Și pentru aceasta e nevoie de multă înțelepciune în inima omului și nu de nebunie, adică de necercetare și necunoaștere a Adevărului”, spune Nicoleta Vascan.

Pentru un om aflat în afara Bisericii lui Hristos, neasumarea suferinței este, în sine, lepădare de Hristos, lăsarea crucii personale, ieșirea prin voie proprie din ascultarea față de voia lui Dumnezeu. „Acceptarea sau respingerea suferinței este o miș­care a omului în acord cu voința sa rațională (legea minții) și irațională (voința poftelor și a pasiunilor corporale). Omul este o ființă unică și irepetabilă, la fel și suferința sa este personală, unică. Aceasta nu poate fi înlocuită sau trăită de altcineva, ea trebuie trăită ca o misiune unică și absolută, iar modul prin care-și va accepta suferința este și acela de a da sens vieții sale. «Să fii dispus să accepți suferința dându-i un sens» este una dintre axiomele abordării psihoterapiei exis­tențialiste a lui Viktor Frankl, cel care a adus în evi­dență cunoașterea a trei mari evenimente existențiale sub forma triadei tragice: suferința, moartea și vinovăția. Cu cât omul se străduiește să depă­șească aceste evenimente exis­tențiale prin respingere și negare, cu atât mai mult el se programează pentru o suferință și mai mare, își iese din firescul tainei sale, de «creație după chipul lui Dumnezeu», se îndepărtează de scopul suprem al vieții sale care este îndumnezeirea. Și atunci suferința, în priceperea sa delirantă, devine pedeapsă, rău existențial. Căci «golindu-se de gândul la Dumnezeu - spune Sfântul Atanasie - s-a golit și de existență». Pe un astfel de om, aflat în chinurile propriilor plăsmuiri, nimeni și nimic nu-l convinge, nimeni și nimic nu-l mângâie. Deși există în psihologia contemporană abordări terapeutice de suport care vizează gestionarea experierii psihologice a durerii și a suferinței, dacă nu se continuă procesul terapeutic cu antrenarea personală a omului în conștientizarea și aflarea parcursului său spiritual, este totul un exercițiu de moment, o alinare temporară fără ca vindecarea să fie posibilă în sens integrativ și eshatologic”, explică Nicoleta Vascan.

Importantă și prioritară devine conștientizarea suferinței, asumarea ei și voința personală de a fi vindecat, pentru că „Hristos, dumnezeiescul Doctor, nu ne vindecă fără voia noastră”, spune Sfântul Ioan Gură de Aur. „Există, așadar, o condiție prioritară a vindecării și aceea este una singură: să mergi la Doctor! După cum, dacă cel orb n-ar fi strigat, iar femeia bolnavă de curgerea sângelui n-ar fi alergat către Domnul, n-ar fi dobândit vindecarea. Îndrăznește, dar, că n-or fi rănile tale mai mari decât știința Doctorului. «Lasă-te cu credință în grija Lui, arată-I Lui răul care te macină», spune Sfântul Chiril al Ierusalimului. Și odată ajuns în Sfânta Biserică a lui Hristos, să fii convins că vei afla leac adevărat suferinței tale!”, conchide psihologul Nicoleta Vascan.