Cudalbi, mănăstirea care luminează

Uneori, ca să poţi înţelege că viaţa trebuie să fie jertfă, este nevoie să ieşi din tine şi să faci un drum. Nu unul oarecare, ci unul ascendent, de lumină. De credinţă. Pentru că jertfa este şi credinţă, şi lumină. La capătul lui, vei înţelege de ce părintele Arsenie Papacioc spunea aşa: „Ca să luminezi, trebuie să jertfeşti“. Viaţa, ca să fie viaţă, trebuie să fie jertfă luminătoare. Scurta, dar pilduitoarea istorie, mai veche sau actuală, a Mănăstirii Cudalbi, din Arhiepiscopia Dunării de Jos, probează din deplin ideea că viaţa este jertfă care luminează.

Pornit la drum dinspre Tecuci spre Galaţi, la marginea comunei Cudalbi, eşti ţintuit de chipul celor două troiţe ridicate pe coama colinei din stânga şoselei. Ele ancorează parcă cerul în limanul orizontului, în care se scurg, în unduiri molcome, gândurile, privirile, lumea. Dincolo de deal, bănuieşti un tărâm al tainei, căruia nu-i poţi refuza cercetarea.

Aşa am făcut şi noi, nerezistând chemării. Şi, la numai câteva sute de metri de şosea, ca o oază în mijlocul pierdutului, se ridică ea, Mănăstirea Cudalbi. Liman al liniştii. Loc al depresurizării inimii, al descoperirii adevărului că viaţa, ca să fie viaţă, trebuie să fie jertfă luminătoare.

Ctitoria Eugeniei Pană

Aşezământul este ctitoria iniţială a Eugeniei Pană Gologanu, fiica unor moşieri din zonă, care în 22 noiembrie 1925 a donat Episcopiei Dunării de Jos o parte din moşia familiei (23,3 ha de pământ), împreună cu biserica, clopotniţa, conacul din apropiere şi alte clădiri, în vederea înfiinţării unui schit de maici, devenit ulterior Mănăstirea Gologanu, în care să fie pomeniţi şi înmormântaţi ea şi membrii familiei ei.

Biserica a fost ridicată între 1925 şi 1933 de meşterul Maidaluc şi a fost sfinţită de către episcopul Cosma Petrovici al Galaţilor. În 1959, comuniştii au desfiinţat-o prin celebrul decret 410. Biserica a fost închisă, maicile au fost alungate, chiliile au fost demolate, aşezământul fiind transformat în IAS. În 1990, din iniţiativa Arhiepiscopului Antim Nica, mănăstirea a fost reînfiinţată, cinci din cele 60 de vieţuitoare de odinioară întorcându-se în obşte, sub ascultarea maicii Magdalena Bichir. Din 14 septembrie 1993 şi în prezent, mănăstirea este condusă de maica stareţă Mariani Popa. Din 1998, aşezământul a luat numele de Mănăstirea Cudalbi, cu hramul „Naşterea Maicii Domnului“.

Darul lui Dumnezeu

Mii de flori de toate culorile, brazi argintii, viţă-de-vie respiră pace şi liniştire a inimii, luminând ca o făclie aerul răcorit de stropii de ploaie. În acest decor am cunoscut-o pe maica stareţă Mariani, care ne-a luminat la rându-i cu mărturisirea cuvioşiei sale de credinţă şi viaţă.

„Sunt în mănăstire de la 12 ani. Am fost mai întâi la Brazi. Am plecat de mică cu sora mea, maica Cecilia. La scurt timp după venirea noastră, mănăstirea a fost închisă. Ne-am întors acasă, la Corod, în judeţul Galaţi. Din 1980 până în 1990, am lucrat la Episcopia Huşilor. După Revoluţie, împreună cu sora Cecilia am plecat la Mănăstirea Techirghiol, sub ascultarea părintelui Arsenie Papacioc, unde am şi fost călugărite. La îndemnul Înaltpreasfinţitului Casian, am venit la Cudalbi, în 1992. La vremea aceea, aici era un lan mare cu floarea-soarelui. Apoi, puţin câte puţin, am început slujirea şi ridicarea mănăstirii. Bisericuţa era părăsită, cu uşile legate cu sârmă. Cu ajutorul Maicii Domnului şi al purtării de grijă a Înaltpreasfinţitului Casian, cu jertfa întregii obşti şi a credincioşilor din împrejurimi, am reuşit să ridicăm tot ceea ce se vede astăzi. Acum mă simt foarte fericită şi mulţumită. Îi mulţumesc lui Dumnezeu, pentru că văd cum a crescut pronia Lui. Noi nu am făcut nimic. Totul este doar darul Lui. Suntem aici 33 de maici şi surori, avem o gospodărie frumoasă, cu de toate: cu animale, cu păsări, cu grădină, cu solar, cu albine, cu viţă-de-vie şi pomi frunctiferi“, ne spune maica stareţă în timp ce vizităm biserica.

Lumea şi „dreptatea“ ei

Am întrebat-o apoi cum se vede lumea de dincolo de zidurile mănăstirii. „Sunt fraţii noştri. Din acea lume am venit şi noi. Îi vedem, îi iubim, ne rugăm pentru toţi şi pentru ţară. De aceea ne aflăm aici. Împotriva a tot ceea ce se spune, eu cred că lumea aceasta nu este rătăcită. Atât timp cât suntem creştini ortodocşi şi Dumnezeu are grijă în egală măsură de fiecare, nu se poate rătăci lumea. Trebuie să fim însă smeriţi. Dreptatea noastră lumească este ca o cârpă lepădată în faţa lui Dumnezeu. Celor mândri, El le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har. Avem nevoie de aşa mult har… De aceea spun că toată lumea este bună. Grija vieţii, de multe ori, pe mine m-a scos din rai. Dar rămân într-o ascultare continuă. Însă, în toată neorânduiala lumii, rămâne o rânduială în inima mea. De aceea mă nevoiesc să pun rânduială şi în cele ce fac“, ne-a mărturisit maica Mariani.

Sora cuvioşiei sale, maica Cecilia, a intrat în mănăstire de la 11 ani. „Am stat cinci ani «civilă» la Brazi, în Vrancea, dar făceam ascultare la rând cu maicile. Când s-a desfiinţat mănăstirea, autorităţile m-au obligat să mă întorc acasă şi să nu port straiele călugăreşti. Dar eu am refuzat. Tot timpul eram chemată la Miliţie. La 19 ani, m-au arestat pentru «port ilegal de uniformă»! Am fost închisă la Penitenciarul din Tecuci şase luni. După aceea, am venit acasă. Am lucrat la poştă, pe unde am putut şi eu, până în 1980, când «a sunat trâmbiţa» şi am plecat la Huşi, la mănăstire, unde am fost supraveghetor de muzeu. Am ajuns după aceea la părintele Arsenie Papacioc, de la care am învăţat foarte multe“, ne mărturiseşte aceasta.

De la cuvioşia sa am aflat că Eugenia Pană, ctitora mănăstirii, a ridicat biserica pe locul unde a văzut o lumină care s-a mistuit în pământ. „Pentru că provenea dintr-o familie de moşieri, a fost hăituită de securitate. De aceea se ascundea. Dar, într-o zi de Paşti s-a predat. Au luat-o cu o maşină din curtea mănăstirii, i-au pus ochelari negri la ochi, i-au legat mâinile şi nimeni nu a mai văzut-o. A murit în închisoare, fiind aruncată într-o groapă comună. Când a ridicat biserica, i-a îngropat în ea pe părinţii şi pe fratele ei. Noi am zidit lăcaşul nou jur-împrejurul celui vechi pe care, după aceea, l-am scos bucată cu bucată pe geam şi pe uşi, după rânduiala stabilită de Înaltpreasfinţitul nostru“, ne-a mărturisit maica Cecilia.

Lecţia de smerenie

Profilate pe albul bisericii şi al ansamblului de chilii, miile de flori de trandafiri par făclii de lumină ce întăresc liniştea locului. O aşezare firească a zilei, o rânduială de la sine a sinelui pun semn de pace în lucruri, în suflet pregătindu-l pentru rugăciune. Lecţia de vrednicie şi jertfa smerită a maicilor, a ctitorei, dă sens vieţii aici şi dincolo de zidurile mănăstirii, nouă, celor ce ne zbatem între limitele existenţiale ale verbului „a fi“.

La plecare, aflăm de la maica stareţă Mariani că şi mama cuvioşiilor lor a fost călugăriţă aici. „Din tinereţe, a vrut să intre în monahism. Dar părinţii nu au lăsat-o. Când a mers la Mănăstirea Adam şi a văzut icoana Maicii Domnului de acolo, a făgăduit că dacă va avea un copil îl va dărui lui Dumnezeu. Lucru care s-a împlinit. Când a venit aici, tata era mort de 30 de ani, şi nu a mai plecat, fiind călugărită de Înaltpreasfinţitul Casian cu numele de Semfora. A venit într-o zi de 4 octombrie, în 1992 şi, după zece ani de călugărie, tot pe 4 octombrie, a plecat la Domnul…“

Uneori, ca să poţi înţelege că viaţa trebuie să fie jertfă luminătoare, este nevoie să ieşi din tine şi să faci un drum. Noi l-am făcut la Mănăstirea Cudalbi…