Cum au prins locuitorii din Drumul Taberei gustul vieţii de parohie

După Revoluţia din 1989, s-au construit mii de biserici în toată ţara. Bucureştiul, un oraş care a suferit pierderea şi mutarea multor biserici în timpul regimului comunist, a fost binecuvântat de Dumnezeu, după 1990, cu noi lăcaşuri de cult, care s-au construit chiar şi în locuri unde clopotul nu a răsunat vreodată. Un astfel de exemplu este cartierul Drumul Taberei, care se bucură astăzi de existenţa mai multor biserici. Una dintre ele, care poartă hramurile „Schimbarea la Faţă“, „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena“ şi „Naşterea Maicii Domnului“, este cunoscută ca fiind prima parohie cu biserică de lemn, în stil maramureşean, din Capitală. Am auzit despre istoricul ei, am aflat despre activităţile ei social-filantropice şi am plecat într-o scurtă plimbare prin furnicarul din Bucureşti să cunoaştem mai bine viaţa acestei parohii.

După ce am străbătut marele Bulevard Drumul Taberei, am şerpuit cu maşina printre aleile înguste, străjuite de blocurile bătrâne care ne-au descoperit biserica pe care o căutam.

Am intrat în curte, unde am văzut două bisericuţe mici de lemn şi o biserică falnică de zid, care-şi înălţa crucile turlelor în norii furioşi.

Văzâdu-i pe cei care roboteau care încotro, am înţeles imediat că mă aflu într-un loc plin de viaţă, în care fiecare îşi împlineşte rostul său, pentru ca toţi, credincioşi, preoţi, vizitatori, să se împărtăşească cu multă bucurie de sfintele slujbe şi de cei ce alcătuiesc comunitatea din jurul lăcaşului.

„La început, locatarii din această zonă n-au agreat ideea“

Pe părintele paroh, Constantin Ţincu, l-am găsit în pridvorul bisericii, căţărat pe schele, la sfat cu pictorii care se arătau bucuroşi că vor termina în curând pictura acestei frumoase biserici.

„Povestea acestei parohii a început în urmă cu 9 ani. Pe locul unde se înalţă acum biserica erau câteva grădini în care locuitorii blocurilor din jur cultivau legume şi flori. Nu exista nici o biserică prin apropiere, aşă că oamenii trebuiau să bată o cale destul de lungă până în Prelungirea Ghencea sau la Răzoare, unde se găseau două mari lăcaşuri“, ne-a spus părintele paroh.

Începutul a fost anevoios. Iniţial, oamenii nu au vrut să lumineze pădurea de betoane cu un loc închinat lui Dumnezeu, unde să-şi găsească mai târziu liniştea şi pacea. Părintele Ţincu a încercat să stea de vorbă cu cât mai mulţi locatari şi le-a explicat fiecăruia în parte ce bucurie şi binecuvântare poate însemna prezenţa unei biserici în mijlocul unei comunităţi.

„Locul acesta era, la acea vreme, o «junglă» lipsită de tot ceea ce înseamnă credinţă în Dumnezeu. La început, locatarii din această zonă n-au agreat ideea, pretinzând că sunt tulburaţi de sunetul clopotelor. Oamenii nu voiau biserica, dar, printr-un dialog politicos şi răbdător, am reuşit să-i conving. S-a trecut şi peste asta. Le-a dat Dumnezeu mintea cea de pe urmă şi n-au mai zis nimic“, a mai povestit părintele Ţincu.

„N-am auzit în viaţa mea clopot bătând aici“

Prima slujbă săvârşită aici de preoţii slujitori a fost în anul 1996, de ziua Schimbării la Faţă, într-un cort donat de o unitate militară şi cu un clopot primit de la o parohie vecină. Cum a bătut clopotul, curtea s-a umplut de oameni. Unii plângeau şi i-au mărturisit părintelui, la sfârşitul acelei Liturghii de neuitat, că „n-am auzit în viaţa mea clopot bătând aici“.

Din lipsă de fonduri, s-a început foarte repede ridicarea unei bisericuţe de lemn.

Credincioşii, împreună cu preotul paroh, văzând o bisericuţă de lemn din zona Borsec - Topliţa, s-au hotărât să ridice o astfel de biserică, încheind un contract cu lucrătorii din acea zonă. În 1996, pe 16 septembrie, s-a pus temelia bisericuţei de lemn, slujba de sfinţire fiind săvârşită de vrednicul de pomenire Teoctist patriarhul, împreună cu preoţi şi diaconi, precum şi un număr impresionant de credincioşi. Odată cu sfinţirea temeliei Bisericii „Schimbarea la Faţă“, aceasta a primit şi hramul „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena“. Biserica a fost împodobită atunci cu icoane dăruite de credincioşi.

„După ce am terminat prima slujbă, mi-am dat seama că, de fapt, avem mulţi doritori de a ridica o biserică şi împreună cu un domn foarte credincios şi generos, ne-am dus la Borsec să vedem o biserică de lemn, care era în construcţie. Acolo am semnat un contract cu cei patru meşteri care se ocupau de construcţie, am cumpărat şi lemnul şi, astfel, după exemplul Sfântului Voievod Ştefan cel Mare, în două luni am ridicat biserica“, şi-a amintit cu emoţie părintele paroh.

„Sufletele noastre vibrau la fiecare cărămidă aşezată la zidul bisericii“

În 1997 s-a pus şi temelia bisericii celei mari, din zid, pe 8 septembrie, şi tot atunci biserica cea mare a primit hramurile „Naşterea Maicii Domnului“, „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena“ şi „Sfântul Mucenic Emilian“.

Oamenii, care la început s-au împotrivit ridicării bisericii, veneau acum şi munceau benevol. S-a reuşit ca într-un timp scurt, cu oameni devotaţi bisericii, care şi-au jertfit bănuţul lor, timpul lor, să se ridice biserica de zid, care primeşte bucuroasă în fiecare duminică sute de credincioşi.

„La început, n-am simţit greutatea. Tot ceea ce făceam, făceam cu bucurie, nu făceam cu apăsare. Plecam dimineaţa la şapte, veneam seara, la 12 noaptea. Mi-am jertfit pentru construirea bisericii chiar şi timpul acordat familiei, pentru că eram convins că dacă vom înălţa biserica, Dumnezeu ne va aduce bucurie şi în case şi în sufletele noastre, care, vibrau la fiecare cărămidă aşezată la zidul bisericii“, a mai spus părintele Constantin.

„Încetul cu încetul toate se legau“

Doamna Elvira Antonescu, o vâlceancă crescută în credinţa creştină, strămoşească, ne-a povestit cu emoţie de momentele de început, care îmbinau de multe ori bucuria cu teama de nereuşită şi cu convingerea plină de nădejde că doar Dumnezeu lucrează pentru a I se ridica Lui casă.

„Am început cu multă timiditate. Dorinţa de avea o biserică în cartier ne-a adunat până la urmă pe toţi, văduve, oameni mai săraci ori mai bogaţi, şi am contribuit fiecare cu ce am putut, cu conştiinţa că Dumnezeu, în marea Sa iubire de oameni, va revărsa un strop de har pentru a reuşi să ajungem la bun sfârşit. Încetul cu încetul toate s-au legat. La fiecare moment de cumpănă, de suspans, a trimis Dumnezeu un om cu inimă bună, cu gând bun care ne-a ajutat. Cu timpul, m-am apropiat foarte mult de această biserică şi m-am hotărât să nu mai plec până nu participăm împreună cu părinţii slujitori şi cu toţi credincioşii la sfinţirea ei. Toate acestea le-am făcut pentru că eu vin dintr-o familie credincioasă, de la ţară, şi am învăţat că tot ceea ce trebuie să facem trebuie să facem spre slava lui Dumnezeu şi spre pomenirea celor dragi ai noştri. Şi cred că acest lucru se realizează prin participarea la construirea unei biserici. Sunt foarte bucuroasă că m-a ales Dumnezeu să fiu ctitor al acestei biserici“, a povestit aproape printre lacrimi doamna Elvira.

„Doamne, ajută-mă să nu-i dezamăgesc pe oameni!“

Construirea bisericii, începută în vara anului 1998, a adunat în jurul ei numeroşi oameni dornici să participe cu obolul lor şi cu sufletul lor la terminarea ei. Părintele paroh ne-a mărturisit că gândul de la început a fost acela de a-I zidi lui Dumnezeu o casă frumoasă, de a-I oferi ce-i mai de preţ şi de a o împodobi cu lucruri de calitate, pentru că noi suntem datori să-i dăm lui Dumnezeu ce avem mai bun. Astfel, de la straturile de verdeaţă grijuliu îngrijite, la policandrele şi obiectele de cult dintre cele mai frumoase şi până la măreţia celor trei turle executate din metal (întrucât, potrivit specialiştilor, au o rezistenţă mult mai mare în caz de cutremur), se poate vedea dorinţa celor de la parohia „Schimbarea la Faţă“, din Drumul Taberei de a-I aduce lui Dumnezeu ce-i mai frumos şi mai bun. Biserica s-a finalizat la începutul anului 2002, toţi cei de aici fiind conştienţi că totul s-a realizat numai cu ajutorul neîntrerupt al lui Dumnezeu.

„Ajutorul a venit de sus şi am lucrat şi noi cu rugăciunea, cu slujbele. Am venit aici cu mainile goale, dar ridicate spre Dumnezeu. Suntem o mare familie, unită prin dragoste şi credinţă. Nimic din ce realizăm în viaţa aceasta nu se poate face fără nădejdea în puterea nesfârşită a lui Dumnezeu, care ne ajută totdeauna atunci când avem nevoie.

De câte ori am fost într-un impas - fie că nu mai aveam materiale pentru construcţie, fie că nu mai aveam bani să plătim muncitorii -, mă rugam: «Doamne, Dumnezeul meu, ajută-mă să nu-i dezamăgesc pe oameni!». Şi imediat apărea cineva care îmi spunea că vrea să facă un dar la biserică“, ne-a mai spus părintele Ţincu.

Trista întâmplare a lui Mihail Cojocaru

Încă de la prima liturghie săvârşită în curte, sub cortul de campanie, părintele Ţincu a visat să îmbine aici, în Drumul Taberei, Liturghia cu filantropia. Deşi planul părea, la acel moment, irealizabil, părintele şi cei de lângă dânsul şi-au dorit de la bun început ca în jurul bisericii să construiască o sală pentru praznice unde, o dată pe săptămână, să dea de mâncare nevoiaşilor din zonă, o cameră de studiu pentru elevii săraci, un cabinet de medicină generală cât şi unul pentru consultaţii juridice.

Activităţile filantropice au început şi ele timid, dar cu mult suflet. La început, părintele i-a vizitat în mod special pe cei în nevoi şi, împreună cu consiliul parohial, a identificat cazurile sociale ale parohiei, i-a ajutat cu ce aveau nevoie atunci, dar i-a monitorizat atent pe fiecare, pentru a le putea fi de folos mai târziu.

„Am început să dezvoltăm o activitate socială odată cu înfiinţarea parohiei. La început cu paşi mai timizi, dar cu timpul ne-am dezvoltat din dorinţa de a ieşi în întâmpinarea oamenilor, a bisericii celei vii. Ne-am dorit să clădim împreună şi suflete, nu numai ziduri. Primele activităţi sociale s-au întâmplat la sărbătoarea hramului şi, apoi, de fiecare dată când am putut dărui ceva celor în nevoi, am fă-cut-o cu toată bucuria“, şi-a amintit parohul bisericii.

Comunitatea Parohiei „Schimbarea la Faţă“ a ajutat de multe ori pe cei ce aveau nevoie să se reintegreze în societate, arătându-le că încă mai sunt utili şi chiar sunt primiţi cu drag. Un astfel de caz este domnul Mihail Cojocaru care şi-a regăsit liniştea şi rostul vieţii în marea familie din Drumul Taberei. „O bună perioadă din viaţa mea am avut serviciu, familie, dar apoi m-am dus la cursurile colective de radiestezie şi, astfel, am ajuns în situaţia să rămân fără serviciu şi în imposibilitatea de a-mi întreţine familia. Biserica de aici a jucat un rol deosebit în viaţa mea. Cu ajutorul părintelui paroh, a sfintelor slujbe şi a celor din jurul parohiei, m-am făcut sănătos sufleteşte şi mi-am regăsit rostul. Drept recunoştinţă, am început să ajut la ridicarea sfintei biserici. Toţi care am dat o mână de ajutor aici am devenit fraţi, am format o mare familie“, ne-a mărturisit domnul Mihail Cojocaru cum a depăşit acestă tristă experienţă din viaţa sa.

Cantină socială pentru 40 de persoane

De fiecare dată când le treceau pragul celor în necazuri, părinţii slujitori îi întrebau de ce au nevoie şi încercau să îi sprijine. Nu de puţine ori, mulţi credincioşi ai acestei parohii au primit pe neaşteptate bani pentru plata energiei electrice, pentru întreţinere, pentru medicamente sau, acolo unde a fost cazul, pentru sicriul de înmormântare.

Un aliat de nădejde a fost domnul Alexandru Ciucu, director al unei fabrici de confecţii din Bucureşti, care, ori de câte ori a putut să sprijine activităţile sociale de aici, a făcut-o cu toată inima. Fie cu hăinuţe, încălţăminte, bani sau alimente, domnul Ciucu a fost tot timpul prezent, fiind convins că fapta bună întăreşte comuniunea şi nici nu rămâne nerăsplătită de Dumnezeu. „Am încercat să sprijin atât cât am putut activităţile sociale de la această parohie, pentru că ştiu că lângă noi sunt şi oameni nevoiaşi, care au nevoie de ajutorul nostru, şi prin aceasta putem înmulţi dragostea şi unitatea marii familii în care vieţuim şi ne rugăm. Voi încerca să ajut şi în continuare, pentru a putea aduce măcar la câţiva oameni bucuria în ochi şi în suflet. Mă rog ca bunul Dumnezeu să ne ajute pe toţi cei din această parohie să ducem mai departe proiectele propuse.“, a spus domnul Alexandru Ciucu.

Părintele paroh ne-a arătat şi Centrul Social, care are 30 de metri lungime şi 9 metri lăţime, a cărui construcţie a început în anul 2005. Am intrat, iar în prima cameră, din dreapta, am descoperit cantina unde se oferă ocazional mese pentru cei săraci, iar în scurt timp se va oferi câte o masă caldă, de două-trei ori pe săptămână, tuturor celor în nevoi, având o capacitate de 40 de locuri.

„În 2005 am pus bazele Centrului Social pentru că ne-am dat seama că acţiunile sociale au nevoie de un cadru special amenajat în care să se desfăşoare, care să păstreze nişte standarde specifice şi în cadrul căruia, cu timpul, să putem intensifica activităţile. Aşa s-a făcut că, în timp, ne-am extins, dorind să deschidem şi un cabinet medical general şi un cabinet de consultanţă juridică, pentru că avem în parohia noastră oameni instruiţi şi dispuşi să ofere sfatul lor, ajutorul lor celor necăjiţi, în mod voluntar“, ne-a explicat cu bucurie părintele Constantin Ţincu.

În prezent se doreşte stabilirea unui parteneriat cu Primăria sectorului 6, care a sprijinit de la început activităţile sociale de aici, prin care parohia să primească, potrivit protocolului încheiat între Arhiepiscopia Bucureştilor şi Consiliul sectorului 6, fonduri pentru susţinerea financiară a angajaţilor Centrului.

Cabinetul medical şi cel juridic vor căpăta în scurt timp rostul pentru care au fost construite, în prezent fiind dormitoare de campanie pentru pictorii şi muncitorii care se află pe şantierul bisericii.

▲ Centru de zi pentru copiii parohiei

Un loc aparte pentru părintele paroh, pe care ni l-a prezentat la sfârşitul vizitei noastre, este centrul de zi pentru copii, unde vreo 40 de copii din diferite clase şi de diferite vârste, cuprinse între 7 şi 18 ani, vin şi îşi fac temele şi aprofundează materiile sub îndrumarea profesorilor din parohie.

Înainte cu două săptămâni de începerea şcolii, se fac înscrieri şi se face un program pe grupe de vârstă şi nivel de pregătire, copiii fiind îndrumaţi la un număr foarte mare de materii.

Am stat de vorbă cu domnul profesor Matei Boteanu, coordonatorul Centrului, care ne-a explicat faptul că o fişă de înscriere conţine numele, prenumele elevului, telefonul, clasa, tura în care învaţă, nivelul de pregătire, autoaprecierea, disciplinele la care solicită asistenţă pedagogică, profesorii îndrumători, iar la sfârşitul perioadei, la 15 iunie, profesorii îndrumători formulează observaţii şi recomandări.

Selecţia presupune doar un răspuns la solicitarile familiilor, pentru că s-a pornit de la principiul că celui care doreşte hrană pentru suflet şi pentru minte, îi este oferită fără nici un fel de condiţii.

„Anul trecut am început târziu activitatea şi nu s-a putut stabili nivelul progresului copiilor care au frecventat Centrul. Ca orice început, a fost mai dificil, dar sperăm ca anul acesta să ne dezvoltăm activitatea şi să devenim, pentru elevii ce vin aici, de un real folos în formarea lor educaţională. Mă bucur că pot fi de folos comunităţii bisericeşti din care fac parte şi toate acestea le fac mânat de exemplul lui Hristos, care ne îndeamnă să ne jertfim pentru alţii“, ne-a spus domnul profesor.

I-am cunoscut şi pe unii dintre elevii care anul acesta vor veni pentru ore suplimentare la cursurile organizate de parohia din Drumul Taberei. Deşi la început de an şcolar, micuţii s-au arătat încântaţi de iniţiativa parohiei: „Sunt foarte bucuroasă că avem posibilitatea să continuăm studiul diferitelor materii aici, lângă biserică, pentru că aşa avem mai aproape şi pe Dumnezeu, care ne ajută să înţelegem mai repede cele spuse de profesori“, ne-a decla-rat Cristina, o fată în vârstă 14 de ani.