„Cumpătarea se cuvine să fie practicată ţinându-se seama de puterea existentă“

Totuşi, cumpătarea se cuvine să fie limitată pentru fiecare om după puterea lui trupească, aşa încât nici să nu contribuim mai puţin decât îngăduie puterea reală, nici să nu ne forţăm peste putere

Aşadar, se cuvine să avem stăpânire şi asupra pântecelui. Căci educarea pântecelui este înlăturarea pasiunilor, iar înlăturarea pasiunilor este liniştea şi seninătatea sufletului, iar liniştea sufletului este izvorul cel mai productiv de virtuţi. Dar cea mai bună cumpătare a pântecelui este cea potrivită fiecăruia după puterea trupului. Căci unora, oboseala poruncită nu le-a produs supărare, ci le-a dat mai degrabă bună dispoziţie decât mâhnire; datorită solidităţii şi neobişnuitei construcţii şi puteri a trupului, şi ceea ce pentru aceştia era uşor de suportat, pentru alţii a devenit cauză de primejdii. Pentru că între trupuri poate să găsească cineva atâta deosebire câtă există între aramă şi fier, pe de o parte, şi bucăţelele de lemne, pe de altă parte. Aşa încât, cumpătarea se cuvine să fie practicată ţinându-se seama de puterea existentă. Căci virtuţile, când sunt obţinute numai în suflet, au aceeaşi valoare pentru toţi, precum bunăvoinţa, indulgenţa, modestia, bunătatea, dragostea frăţească, sinceritatea, dragostea de adevăr, compasiunea, amabilitatea, filantropia; dar pe acestea le numim virtuţi proprii sufletului, pentru că, desigur, la dobândirea şi însuşirea lor trupul nu contribuie cu nimic mai mult pentru suflet, decât numai că se face pentru el cameră de deliberare în care sunt discutate virtuţile şi sunt luate hotărârile. Totuşi, cumpătarea se cuvine să fie limitată pentru fiecare om după puterea lui trupească, aşa încât nici să nu contribuim mai puţin decât îngăduie puterea reală, nici să nu ne forţăm peste putere. Pentru că şi aceasta, socotesc, se cuvine s-o avem în deosebită atenţie, ca nu cumva, adică, să consumăm rezistenţa trupului cu excesul cumpătării şi să-l facem neputincios să împlinească actele importante. Pentru că Dumnezeu, când a creat pe om, n-a voit ca el să fie nelucrător şi nemişcător, ci să fie activ pentru îndatoriri, căci pe Adam l-a aşezat în paradis poruncindu-i ca să-l lucreze şi să-l păzească (căci chiar dacă în poruncă ar fi sens de teorie, totuşi înţelesul special al ei a fost vrednic de zel şi studiu), iar după căderea lui de acolo i-a poruncit să-şi mănânce pâinea în sudoarea feţei. Iar că cele spuse pentru Adam au fost spuse şi pentru toţi descendenţii lui rezultă clar din aceasta: că Dumnezeu a hotărât împotriva lui (Adam) şi moartea, când a spus: „Pământ eşti şi în pământ te vei întoarce“, şi că toţi urmaşii lui au devenit părtaşi cu el întru totul la această nenorocire. Se cuvine, aşadar, să nu se intervină cu ceva contra naturii şi contra celor hărăzite de Făcătorul naturii, ci, fiecare respectând aceste hotărâri, să aibă corpul capabil să activeze şi să nu fie niciodată extenuat prin excese. Acesta cred că este modul cel mai bun pentru activitate, să păstreze fiecare, cu fidelitate, legile rânduite. De altfel, chiar din mulţimea mărturiilor Sfintei Scripturi putem să stabilim ceea ce s-a spus. Căci Sfântă Scriptură porunceşte, într-adevăr, ca să lucrăm şi să ne mişcăm cu trupul şi mai degrabă să sprijinim neputinţa unora decât să folosim ajutorul altora, dar să nu-l secătuim şi să nu-l slăbim cu asceză exagerată. Şi pentru aceasta, îţi voi prezenta ca martor mult mai vrednic de încredere, pe Sfântul Pavel, care spune: „Auzim că unii de la voi umblă fără rânduială, nelucrând nimic“; dar confundând nelucrarea cu neorânduiala, spune: „Că noi n-am fost fără rânduială la voi, nici n-am mâncat de la cineva pâine în dar, ci cu muncă şi cu trudă am lucrat noaptea şi ziua“; şi mai mult decât aceasta: „Mâinile acestea au lucrat pentru trebuinţele mele şi ale celor care erau cu mine“; şi în alte părţi: „Ca să-şi mănânce pâinea lor muncind“; şi: „Ca să trăiţi în linişte, să faceţi fiecare ale sale şi să lucraţi cu mâinile voastre“. (Sfântul Vasile cel Mare, Constituţiile ascetice)