Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Societate Reportaj Curtea mamei Uța, unde retrăiești revelația veșniciei

Curtea mamei Uța, unde retrăiești revelația veșniciei

Galerie foto (15) Galerie foto (15) Reportaj
Un articol de: Dumitru Manolache - 26 Sep, 2021

Creația lui Dumnezeu, copleșitoare în manifestările ei, rămâne uneori inexprimabilă în cuvinte. Doar o taină te tot îndeamnă să o redescoperi continuu. Așa s-a întâmplat și cu noi, când ne-am simțit chemați, din nou, de uriașul adormit în peretele stâncii din curtea mamei Uța, din satul Jgheaburi, comuna Corbi, județul Argeș. Un loc în care am revenit pentru a treia oară. Un spațiu unde retrăim, de fiecare dată, revelația veșniciei în fulgerarea clipei, în tre­să­rirea unui prun, în des­­chizătura lamelor unei foarfeci, în gândul unei fotografii sau în tăcerea unei oale puse cu gura în jos într-un gard.

În curtea mamei Uța, Dumnezeu a frământat lutul și cerul, făcând din ele chipuri, lucruri, ­legende, un uriaș împietrit, o ­casă albastră, de poveste, și o ființă fragilă, curată și smerită, care s-a trăit pe sine cu simplitatea firească a țăranului conștient că este parte responsabilă în Creație. Apoi, le-a îmbrăcat pe toate într-o frumusețe nealterabilă, ca să nu rămână niciodată uitate. Adică taină. Chemare continuă. Nevoie perpetuă de revenire și mărturisire liberă a fru­museții Lucrării Lui. De data aceasta, brațele deschise ale unei foarfeci atârnate într-un cui, cu care mama Uța tăia pânza, ațele sau cârpele pentru preșuri, ­lăsaseră timpul să se rostogolească, nestăvilit și neîntrerupt, spre rostul lui. Fără degetele ­bătrânei, răstimpul deschisese definitiv porțile înveșnicirii, pe care noi, în acele clipe, o trăiam, nemijlocit, din plin.

Răstimpul eliberat din foarfecă

Într-o zi a acestei veri am pășit, pentru a treia oară în mai bine de trei decenii, în curtea mamei Uța. De data aceasta împreună cu părintele Ovidiu Vlăsceanu, consilierul cultural al Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, și Nicolae Sesceoreanu, cântărețul bisericii Parohiei Alexandria, soțul Mihaelei, nepoata mamei Uța, care „a moderat” dialogul nerostit dintre noi și bătrână. Un alt fel de a trăi clipa și de a mărturisi taina.

Când am ajuns la Jgheaburi, suflarea satului părea a se pregăti să-L întâmpine pe Mântuitorul Iisus Care, coborât de pe crucea din Altarul bisericii Parohiei Alexandria, Se îndrepta spre curtea mamei Uța, pentru a da voce veșniciei împietrite în stânca din spatele curții și a elibera timpul răstignit între brațele unei foarfeci atârnate pe un perete din casa albastră a bătrânei. Când am ajuns în curtea de poveste, am revăzut tulburați tărâmul împietrit în frumusețea primordială a Creației, în care toate cele ale lui țineau sub „papuc” taina locului. Cu excepția acoperișului casei, care fusese înlocuit, totul, dar absolut totul, era ca în urmă cu mai bine de trei decenii, când împreună cu un confrate gazetar intraserăm aici, nepregătiți și ima­turi, direct în taină. Lipsea acum, aparent numai, doar mama Uța, plecată pentru o vreme să veșni­cească în ceruri. Dar, ca orice țăran cumsecade, deretecase mai întâi prin curte, măturase prispa, legase câinele, lăsase poarta descuiată ca să intre vizitatorii, să se bucure și ei de frumusețe și de duh și chiar să-și ia în trăiști, fiecare după inimă, darurile lăsate acolo pentru ei de Domnul, încă de la începuturile lumii.

Un petic de cer albastru, curățit de nori, se așezase peste pereții casei ei și o lumină ca un puf de păpădie îmbrăca totul în așteptare. Ca și când urma să se petreacă ceva nemaipomenit, ca și când urma să ne întâlnim cu cineva foarte cunoscut și drag, pentru care bătuserăm atâta cale ca să ne îmbrățișăm cu el aici, în curtea mamei Uța. În acest tărâm al vieții fără de început și fără de sfârșit unde, dacă pășești pregătit, da, poți „mușca” din veșnicie ca dintr-o prună, locul în care lumea însăși se trăiește pe sine, se curăță, se despăcătoșește, se restaurează, se micșorează pentru a se face mare și se smerește pentru a se mântui.

Psaltirea, cea mai frumoasă carte

„Pe mama Uța am cunoscut-o de copil. Locuiam la vreo 10 case de dânsa. Mergeam la ea de fiecare dată cu colindul. Ieșea la drum și ne dădea covrigi în seara de Ajun. Îngrijesc această curte de 30 de ani, de când m-am căsătorit cu nepoata ei. Mama Uța a plecat la Domnul pe 7 ianuarie 2014. Era o femeie blândă, harnică, așezată. Vara, ieșea dimi­neața pe prispă. Pe vremea aceea, pârâul care îi străbate curtea trecea prin grădină. Se spăla pe ochi, lua sapa și intra la muncă în grădină. Înainte de prânz, revenea în casă și-și pregătea mâncarea. De câte ori veneam să o ajut la coasă, sau la altă treabă, mă oprea la masă, îmi oferea un păhărel cu țuică, în bucătărioara ei de vară. Iarna, veneam și-i tăiam lemne. Chiar și copilul meu a cunoscut-o, pentru că a copilărit aici, rămânea cu ea de câte ori plecam la câmp. Soția mea, Mihaela, este singura nepoată a mamei Uța. După plecarea ei la Domnul, căsuța ne-a rămas nouă. Pe soțul ei îl chema Gheorghe, a urcat la Domnul în 1995, când avea 91 de ani. A trăit și a muncit până a închis ochii. Căsuța are 153 de ani și a fost ridicată de un unchi al mamei Uța, prin 1868, fiind înregistrată la Primărie abia în 1891. Acest unchi, care se numea Ioan, era cunoscut ca «Zghebenel», după numele cătunului în care locuia. În 1967 s-a făcut aici prima filmare, «Răpirea fecioarelor», din serialul «Haiducii». În spatele curții, unde curge cascada, fusese așezat un pat pe un pâlc de iarbă verde. Acolo s-a filmat o secvență cu Marga Barbu și Emanoil Petruț. Referire la acest loc magic face și legenda care spune că uriașul adormit în peretele de stâncă al curții ar fi fost un om înalt de șapte metri, dinainte de Potopul lui Noe, prins de urgie acolo. Oamenii de știință spun că nu ar fi vorba despre un om, ci doar de o structură a pietrei și că doar asemănarea cu omul ar fi generat legenda. Configurația orizontală din stâncă seamănă însă izbitor cu un picior de uriaș. Jos, se află alte patru fragmente căzute din stâncă. Despre ele se spune că una ar fi o bucată de craniu, alta un fragment din nas, cu o nară, o alta ar fi o bucată de față, iar ultima un ochi. Mama Uța era o femeie foarte credincioasă. Nu lipsea niciodată de la biserică, nu era zi în care să nu-și spună rugăciunile, de dinainte și de după lucru, la lumina lămpii sau a lumânării. I-a plăcut în mod deosebit Psaltirea. Aceasta o liniștea cel mai mult. Spunea că nu găsise carte mai frumoasă ca aceasta. Cu timpul, căsuța bunicii a devenit celebră. Noi o păstrăm așa cum a fost dintotdeauna, în memoria ei. Ea poate fi vizitată de oricine, mai ales la sfârșitul săptămânii. La fel și grădina, și cascada care curge în curtea căsuței, la vreo 800 m de izvorul pârâului. În ultimii ani, uneori, din cauza secetei, mai seacă. Când sunt ploi, apa este mai multă. Lângă grădina curții mamei Uța, Primăria a amenajat un loc special, cu parcare, cu toalete moderne, unde turiștii pot sta să se odihnească sau să savureze o cafea. De când am cunoscut-o, am prins drag de bunica Uța, de căsuță și de grădină. De aceea ­iubesc acest loc. Aici nu s-au schimbat multe lucruri. Paturile de lemn sunt de pe vremea ei, la fel și războiul de țesut, plapumele umplute cu lână, saltelele cu paie, pernele cu otavă de la a doua coasă a fânului din grădină, scaunele și bufetul, care au fost primite ca dar de nuntă, de la o rudă mai înstărită a lor. Foarfeca pe care o vedeți aici i-a aparținut mamei Uța. Cu ea tăia firele de la război ori tundea oile și căprițele. Dorim ca atât timp când vom fi în putere să păstrăm căsuța așa cum este, în memoria bunicii și să o oferim spre vizitare celor care vor să o vadă. Vrem, de asemenea, ca oamenii care o vizitează să cunoască și să înțeleagă cum se trăia pe vremuri, cum era construită o casă în secolul al XIX-lea, cum arăta o gospodărie argeșeană de pe râul Doamnei, ca un colț de rai. Acesta a fost și a rămas darul bunicii, al străbunicilor din Jgheaburi, care au locuit în această curte, împro­prietăriți la 1863, de Cuza”, ne spune Nicolae Sesceoreanu.

Îndoita taină: mama Uța și locul

De la Ana Giurcă, fiica mamei Uța, aflasem la a doua noastră vizită că pe mama dânsei o chema Maria Vlădescu. „În această casă albastră am venit eu pe lume și am locuit până la 25 de ani. Și tot acolo am născut-o pe Mihaela, fiica mea. De când mă știu, nu a picat un bolovan din curtea noastră de piatră. Doar capul uria­șului din stâncă s-a așezat demult în iarba din curte. Despre acest uriaș nu am știut mult timp nimic. Stătea acolo sub jgheab, aproape de cascadă, fără să avem habar de el. Acum se vede bine. Undeva, pe un perete de stâncă, mai apare un cap de reptilă și unul de câine. Prin anii copilăriei mele, în curtea noastră s-a turnat o scenă din filmul «Răpirea fecioarei», iar ceva mai recent s-a filmat un documentar”, ne spusese femeia când o întâlniserăm.

Acum, ca și la vizitele anterioare, am călcat cu sfială și cu grijă în curtea bătrânei. Am privit muți de uimire cascada, uriașul ce doarme netulburat cu mâna sub cap în stâncă, făptură mitologică, plămădită în vremuri ime­moriale sau, cine știe, poate chiar un uriaș adevărat înveșnicit și el acolo, ca să ne vorbească nouă despre începuturi. Ne-am minunat de toate chipurile dăltuite de mâna Creatorului în piatră și puse în curtea mamei Uța ca să ne liniștească pe noi, oamenii, la vreme de îndoială și de tristețe. Ca să ne bucure și să ne spele inimile de tăciunele grijilor, rătăcirilor și să ne facă mai buni.

„Mama Uța trăia într-o comuniune totală cu locul ei. Ea s-a născut în această curte. Era una cu el. Trăia spațiul acesta, nu neapărat la nivel mental, ci pur și simplu. O femeie blândă și bună. Nu există om care să-i fi călcat în curte și să nu se fi atașat de ea. Îți intra în suflet fără să-ți dai seama. Când plecai de la ea, te apuca imediat dorul de a reveni. E o îndoită taină aici: mama Uța și locul. Cu siguranță, din același motiv a avut și o moarte cuvioasă, după cum mi-a povestit fiica dânsei. Toată pravila și-o făcea la lumânare, la candelă. O găseam în pătuțul ei cu «Viețile sfinților» și cu «Ceaslovul» pe masă. Din ele citea mereu. Discutam odată cu ea despre impresia scurtării timpului. Mama Uța trăia în pasul ei, în lumea ei, în ceea ce ar trebui să trăim fiecare. Așa că am întrebat-o cum simte dânsa mersul lucrurilor, pentru că mi s-a părut cel mai bun măsurător al acestui timp. «Da, părinte, îmi zicea, acu’ e luni, acu’ e sâmbătă! Da, timpul trece mult mai repede ca atunci când eram tânără!». Fiind vorba de o femeie singură, care nu avea nici măcar curent electric la vremea aceea, mi s-a părut edificatoare încre­din­țarea ei. Trăia în Dumnezeu. Era normal acest lucru pentru ea. Avea o simplitate și o blân­dețe despre care nu se poate sintetiza. Era firescul traiului ei. E puțin ce știm despre mama Uța. Rămâne să completeze restul fiecare în inima lui”, ne mărturisise la precedenta vizită părintele ­Ignatie Gorunescu, starețul ­Mănăstirii Corbii de Piatră, care adesea venea în gospodăria mamei Uța să guste și cuvioșia sa din nemurire.

La ceas de prânz, am părăsit curtea căsuței albastre, îndreptându-ne spre alte locuri de legendă și taină din Argeș, fiecare dintre noi purtând în inimă mulțumirea și bucuria colindătorului care a primit dintr-o mână nevăzută dulceața veșniciei prinsă în fulgerarea unei clipe, aici, la Jgheaburi, în curtea de piatră a mamei Uța.