Coastele Mirosloveştilor (judeţul Iaşi) încep a se zvânta, după câteva zile în care ploile şi-au făcut hatârul. De jos, de pe luncă, un cer vânăt goneşte spre sat, mânat de apele tulburi ale Moldovei. În crucea amiezii, sub lumina strecurată cu zgârcenie, aşezarea, în toiul pregătirilor de Paşti, pulsează după un timp numai de Cer ştiut.
Numai vreo câteva zile mai numără lumea satului până la Paşti. E zor peste tot: şi prin grădini, şi prin ogrăzi, şi prin case. Miroase a pământ jilav, a frunze arse, a iarbă nouă. Cenuşiul diform de la hotarul iernii cu primăvara se adună acum în linii clare, ordonate de mâini ce până la Paşti n-or să mai stea locului. Pe coclauri, ţepi verzi prind a împunge îndărătnic pământul, croindu-şi loc spre lumină. Soarele are toane. În unele zile dogoreşte, storcând vlaga din câmpurile ce mustesc de apă, uscând glodurile în zgrunţuri îndrăzneţi. Alteori, asemeni unui copil mofturos, şade deasupra nourilor, lăsând picurii lacomi să prăpădească şi ultimul firicel de căldură. Coastele Mirosloveştilor încep a se zvânta, după câteva zile în care ploile şi-au făcut hatârul. De jos, de pe luncă, un cer vânăt goneşte spre sat, mânat de apele tulburi ale Moldovei. În crucea amiezii, sub lumina strecurată cu zgârcenie, aşezarea, în toiul pregătirilor de Paşti, pulsează după un timp numai de Cer ştiut. De sus, de pe Ignaţ, satul seamănă cu un aburaş colorat, ţâşnit din gura pământului. Sufletul locului.
Aici ne-am oprit, ca să descoperim minunea ce ţine în viaţă satul moldovenesc. Şi să ne amintim de bulgărele de aur al tradiţiilor, pe care bătrânii încă îl mai pot dărui celor tineri. Şi de echilibrul lumii de demult, după care noi, cei de azi, aşa de mult tânjim.
Postul Mare
La Mirosloveşti e grijă mare la cele ale sufletului, acum înainte de Paşti, căci sărbătoarea trebuie aşteptată în curăţie. Aşa s-a pomenit de veacuri în satul de deasupra apei Moldovei. Postul Mare, cu toată asprimea lui, e prima dintre regulile nescrise, dar atât de adânc lipite de conştiinţa mirosloveştenilor. Bătrânii, mai cu seamă, îi ştiu bine rostul. Mătuşa Anica Astanei are 87 de ani. Părinţii Catinca şi Manole Albu, trecuţi de mult în lumea drepţilor, aşa au învăţat-o de când era copiliţă - că postu-i şi pentru suflet, şi pentru trup, că-i limpezeşte omului mintea şi-i îmblânzeşte firea, să nu mai gândească la păcat. „Postu' tăt sî ţâne. Nu sî mâncau dicât fasoli, cartofi, ci mai strângei di vara (ce adunai din grădină în timpul verii, n.r.). Nu carni, nu lapti, nu brânzî. Gata! Era Post! Noi eram cinci copii la mama, da' nu mâncam nimic di dulci. Avem o masă rotundî, di lemn. Ni dădem la masî cu tăţi, pune mama douî străchini di lut şî tăţi cu linguriţîli - hai, la mâncari. Mâncări - aiestea erau: borş cu fasoli, fasoli mesticatî cu usturoi (iahnie se spune-acuma), malai cu bostan, pruni uscati la lozniţî, meri uscati tăieti felii (pădureţe)“.
Şi mătuşa Teodorina Plai ţine toate posturile de peste an. Postul Mare e sfânt. Aşa ştie ea din lumea veche, din care vine. Şi-l respectă întocmai şi acum, la 88 de ani. De tineri nu-i prea mulţumită. Spune că nu prea mai au regulă în vieţile lor. „Făcem sarmale di săc, malai copt pi frunzî di curechi, în rolă, şî bătut cu cârpa. Ţân minti cî mama me era bolnavî şî tot ţâne post. Da' amu'… Nu mai ştiu aiştea tineri di nimica“. De-acasă, de la părinţii Gheorghe şi Victoria Săndulachi, a învăţat că din credinţa ta nu trebuie să te abaţi, că „dacă nu ti gândeşti, digeaba o ai în suflet, tre' s-o trăieşti“.
Rigorile la care trupul şi sufletul sunt supuse în toată această perioadă se răsfrâng acum, ca şi atunci, şi asupra casei, curţii şi grădinii, dar mai cu seamă asupra mormintelor din cimitire. „Fiecare mormânt este îngrijit. Putem spune că din cimitir pleacă, mai întâi, sărbătoarea noastră. Există credinţa asta printre oameni, că dacă nu faci curăţenie la cei răposaţi, nu ai spor şi binecuvântare acasă“, explică părintele Liviu Siminciuc, parohul de la Mirosloveşti.
Ordinea trebuia să domnească peste tot, să vină Paştile „pe loc curat“. „Mai cu samî în Săptămâna Mari erai tari zbuciumatî, sî fii curat prin tot locul, ti sâlei sî pui în grădinî pânâ la Paşti“, povesteşte mătuşa Anica.
„Crăciunul - sătulul, Paştile - fudulul“
„Când vineu Paştile, trebuie sî ai ceva nou“, spune mătuşa Anica. Altfel nici nu ieşeai în sat. De-aici şi vorba din popor: „Crăciunul - sătulul, Paştile - fudulul“. Tocmai de aceea, gospodinele în special se îngrijeau din vreme ca toţi ai casei să se căpătuiască cu ceva nou, mai ales că îmbrăcămintea era confecţionată din pânza ţesută la război. „Când eram mai mici, mama îmi făce rochiţăli noi. Când am mai crescut, îmi cosăm sângurî camaşa“, povesteşte bătrânica. Şi azi poartă una dintre cămăşile din tinereţe, croită din pânză albă de bumbac, ţesută în casă. Delicată, simplă, cusută cu mărgele la gât şi pe umeri, încreţită manual în modelul „pielea găinii“, cămaşa mătuşii Anica e ea însăşi o poveste. Una despre vrednicie, gingăşie şi-un gust pentru frumos ce astăzi se topeşte ca un fum.
Cămăşile cele noi aveau să fie admirate la hora din a doua şi a treia zi de Paşti, când fetele de la Mirosloveşti, cu fustele lor roşii de lână, cusute în pliuri, cu toate florile luncii Moldovei adunate pe poale, cu barizele „gălbănuţe“ (broboadă specifică zonei, n.r.) pe cap erau scoase de flăcăi la joc. „Mamele mergeu cu fetili la horî. Făceu cerc în juru' horei sî vadî cini li scoati la joc fata. Luau în pestelcî, în legătură cum sî spuni, o sticlî de vin ş-un păhăruţ, câteva felii de cozonac şî cinsteu flăcău' cari li juca fata“, povesteşte mătuşa Teodorina.
Sfântul Toader şi Nezu' Păreţii
Asprimea postului era îndulcită, în răstimpuri, cu mici prilejuri de bucurie, după tradiţia din străbuni. În prima sâmbătă a Postului Mare, de Sfântul Toader, gospodinele făceau covaşă, un fel de mâncare de post cu vechi rădăcini în gastronomia moldovenească. „Cum făcem: cernem făina di păpuşoi prin sitî deasî, o opărem cu uncrop şi-o punem în covatî, apoi presaram făinî di grâu şi-o lasam sî s-îndulceascî. Dup-aceea fierbem apî şî turnam acolo, în fir subţâri, amestecând mereu, pânî sî făce precum cirul di mămăligî. Apoi lasam oleacî la acrit şî pi urmî abia fierbem covaşa. Covaşa asta sî mânca cu malai“, explică tanti Anica Astanei.
La mijlocul Postului Mare, la Nezuâ Păreţii (Păresimile, n.r.) femeile din gospodării numărau ouăle strânse până atunci din cuibare, să vadă dacă le ajung „pi di Paşti“. Surplusul era dus la târg. „În timpul postului, ducem laptili la târg, la Paşcani. La fel şî ouâli, când erau pre multi. Punem în traistî un rând di ouî, unuâ di paie şî mergem 10-15 kilometri până în târg. Acolo li cumparau cucoanili. Laptili îl caram în olăreţ (oală de lut de doi litri, n.r.)“, îşi aminteşte tanti Teodorina Plai.
Tot la Nezu' Păreţii se juca arvuna pentru hora de Paşti. Atunci se tocmeau muzicanţii şi, sub pretextul că trebuie să-i cântărească de-s buni ori ba, flăcăii şi fetele se prindeau în horă. Fiindcă era în plin post, jocul ăsta nu era privit cu ochi buni de cei mai bătrâni. „La noi şi acum auzi pe la cei mai bătrâni strigături de felul: „Cine joacă-n Postul Mare/Mănâncă fasole şi moare!“ Sau: „Cine joacă-n Postul Mare/Face rapăn pe schinare!“, explică Gheorghe Astanei, feciorul mătuşii Anica, învăţător la Şcoala din Soci - Mirosloveşti.
Floriile
De Florii, toată suflarea satului e la biserică, pentru a marca, prin împreună-rugăciune, intrarea Domnului în Ierusalim şi pentru a anunţa vestea că, iată, numai un pic mai este până la sărbătoarea Învierii. Pentru duminica aceasta, părintele, ajutat de săteni, pregăteşte bucheţele din flori de primăvară, muguri de salcie şi rămurele de măslin. „Cineva din Italia ne trimite, an de an, ramuri de măslin. Printr-o tradiţie a satului, acest bucheţel se păstrează la icoană, iar atunci când ajungem pe la casele lor, să facem agheasmă, cu acel bucheţel sfinţim apa“, spune părintele Siminciuc.
Vinerea Scumpă
În tradiţia populară, una dintre zilele aproape la fel de sfinte ca şi Paştile este Vinerea Mare. Ca o particularitate, cei de la Mirosloveşti îi spun Vinerea Scumpă, tocmai pentru a-i arăta respectul cuvenit. În ziua asta, ca şi în prima zi de Paşti, gospodinele nu ard focul în sobă, nu lucrează şi caută să ţină post negru. „Tata, mai cu samî, ţâne chiar şî post negru. Ni spune di dimineaţî: «Azi n-aveţi treabî cu mini!» Adica, sî nu-l ispitim, sî-l lăsăm în paci“, spune mătuşa Anica Astanei. „Aşa era şî la noi acasî: rugăciune, ajunare şî tăceri. Sara ni ducem la bisericî, la denie, sî trecem pi supt Aer“, completează şi tanti Teodorina.
Pregătirea bucatelor
Spre sfârşitul Săptămânii Mari, după ce casa, grădina, ograda şi cimitirele sunt puse în cea mai bună rânduială, începe ritualul pregătirii bucatelor pentru Paşti. La Mirosloveşti, în Joia Mare se înroşesc ouăle. „La noi, femeile înroşesc ouă sau le decorează cu motive vegetale - frunze şi flori ale plantelor timpurii, motive specifice zonei noastre, fiindcă ne aflăm, aici, în apropierea râului Moldova şi a luncii sale. Cea mai folosită plantă este trifoiaşul, cu care se decorează oul în trei părţi, sub semnul Sfintei Treimi“, explică părintele Liviu Siminciuc. „Boiam ouâli ori joia, ori vinerea. Ni-mpărţăm treburili. Cî mai erau di-ngrijât vacili, oili, copchiii cei mici“, explică mătuşa Anica Astanei.
Apoi, sâmbăta era ziua în care se cocea pasca şi cozonacul şi se găteau felurile de mâncare. „Mai din vreme ducem grâul la moarî. Din făina de-a doua sî făce pâni în zâlili di lucru, din făina de-a-ntâia sî pune la cozonac. Pe-atuncea nu se pune cacao, că nu era. Sî frământa aluatul cu lapti, cu multi ouî, daâ sî pune numaâ câte-oleacî di rahat, nu cu multî umpluturî“, spune mătuşa Anica.
Se frământa apoi aluatul pentru pască şi se pregătea umplutura, un ritual preţuit de toţi ai casei, pasca fiind unul dintre simbolurile sfinte ale Paştilor. „Închegam lapti di oi şî di vaci , făcem brânzî. Tăiem caşul felii subţirele, le punem în covatî, strâcam câtiva ouî, punem oleacî di făină, oleacî di drojdie, mirodenii după gust, lăsam sî creascî un pic. Apoi pregătem tava cu aluat, peste care aşazam umplutura, iar împrejur cununa împletită. Deasupra aşazam crucea, c-aşa era de Paşti. Din pască, noi copiii cam căutam umplutura, colacul nu ni pre plăce“, povesteşte, râzând, tanti Anica.
În fiecare bucătărie se pregătea borş de miel, miel la cuptor, drob, sarmale. „Dădei la cuptor di cu sarî, iar când vinei di la Înviere era un miros în ogradî di te-ameţă“, spune bătrânica.
Învierea
Spre seară, toată gospodăria lucea, blidele din bucătării erau puse în ordine, copiii primeniţi, animalele hrănite, iar casa întreagă începea preparativele pentru noaptea Învierii. „Tata aşă zîce: «Măi băieţi, ni spălăm şî ni pregătim pentru Sfânta Înviere». Când era soarele pe la patru începem a ni pregăti“, îşi aminteşte tanti Teodorina.
Mamele aşezau în coş pască, ouă roşii, cozonac, lumânarea cu care aveau să ia lumină sfântă şi porneau spre biserică, pentru slujbă. Lumânarea de la Înviere avea apoi să fie păstrată cu mare grijă şi aprinsă ori de câte ori asupra satului se abăteau ploi sau furtuni mari, ca să alunge primejdia. „De-abia aşteptam sî ni ducem la Înviere. D-apoi ce-i mai frumos ca Paştili? După ci vinem di la biserică, di la Înviere, tata cu mama mulgeu vacile, iar nouî ni spuneu sî ni odihnim un pic. Pi urmî tata aduce toporul, îl pune în mijlocul casei şî urma închinatul. Mai întâi ni spalam pi faţî cu apî răci dintr-o ceaşcă în care era un ou roşu şî bani, sî fim roşii şî curaţi la faţî tăt anuâ. Pi urmî ni pune pi tăţi la închinat. Bătem mătănii şi atingem cu capul lama toporului, ca sî fim tari şî sănătoşi tot anul. Dup-aceea ni-aşazam la masî. Mai întâi mâncam din pasca sfinţitî, pi urmî şî din celilalti bucati“, povesteşte Anica Astanei.
Paştile
În prima zi de Paşti, finii mergeau în vizită la naşii de cununie şi la părinţi, cu pască, ouă roşii şi cozonac în dar. Era o cutumă la Mirosloveşti pe care oamenii n-o abandonează nici acum. Un obicei care vădeşte respectul pentru părinţi, pentru părinţii spirituali (naşii) şi pentru regulile nescrise ale satului. „Cum mergi acuma di Moşi, cu daruri, aşa ti ducei atunci. Odată, di Paşti, omul meu era de rând la oi. Şi mi-o zâs sî mă duc sîngurî la tata. Bini nu mi-o vinit, cum sî mă duc sîngurî?! Daâ ci putem faci, m-am dus… O mai vinit şi-o soră de-a me sîngurî, cî şî soţu ei era oier. Tata, când ne-o văzut, o scos masa în ogradî, o scos carni şî vin, daâ cam tulburel. Noi n-am zâs nimic. Am servit un pic di vin, am mâncat şî ne-am dus acasî. A doua zi ne-am dus cu barbaţii noştri la tata. Când ne-am dus, doamnă, o vinit tata c-un vin… ulei! Atuncea i-am spus: «Ci vin ne-ai dat matali ieri?» Şî el ne-o spus: «O trebuit sî viniţi cu barbaţii, nu sânguri!» Aşa era pe-atuncea regula în casî: barbatul sî fie barbat. Eu soţului îi zicem «'neta» ('neata, dumneata, n.r.). Nu-i putem zâci «tu», cî aşă mă-nvaţase mama şî parcî mi-era limba tăietî. Numa' când mă enervam îi zâcem «tu»“, spune, şuguind, tanti Anica.
„Amu' s-o pierdut credinţa şî s-o-nmulţât ştiinţa“
Am plecat de la Mirosloveşti convinsă că aici, ca în majoritatea satelor Moldovei, echilibrul şi buna rânduială a lumii celei vechi are încă păzitori vigilenţi. Oameni ca tanti Anica sau tanti Teodorina, preoţi precum părintele Liviu Siminciuc, dăruiţi comunităţilor în care slujesc, cu grijă neobosită pentru aceşti bătrâni atât de preţioşi, ne mai pot transmite, încă, mesajul veşniciei. Cu ei şi prin ei, buna tradiţie românească şi creştinească va scânteia neobosit, traversând, neatinsă, vremurile tulburi de azi, în care, aşa cum obişnuieşte să spună mătuşa Teodorina, „s-o pierdut credinţa şi s-o-nmulţât ştiinţa“.
