„Dacă-i bun gospodar, o să-l mai aleagă lumea, dacă nu, nu“

▲ Maşini luxoase, cu roţi groase şi numere de înmatriculare, „trase“ lângă căruţe strâmbe, tot cu roţi groase şi numere de înmatriculare ▲ Copii desculţi, cu hainele „de duminică“ murdărite de praf, alături de domni serioşi, în costume „de duminică“ impecabile ▲ Palme crăpate de muncă, cu unghiile învineţite de vreo lovitură de ciocan, strânse - într-un salut energic şi călduros -, de palme fine, cu unghii lăcuite ▲ Două lumi care se întâlnesc, de regulă, o dată la patru ani ▲ Când discursurile s-au încheiat, fanfara a urcat din nou pe scenă, iar oamenii s-au trezit din amorţire ▲ Politicienii cei mari s-au retras să fie cinstiţi, pentru efortul depus, de către politicienii cei mici, copiii şi-au reluat zbenguiala cu baloanele electorale, tineretul s-a prins, iarăşi, într-o horă aproximativă, chiar şi fără Guţă, iar moş Costică a plecat spre casă, convins că tot mai bine era înainte, când Miliţia purta hoţii prin sat. Să-i vadă toată lumea ▲

„Hristos a înviat! Bine v-am găsit, oameni buni!“ Aşa a început, în ultima duminică de dinaintea alegerilor locale, festivitatea de lansare a candidaţilor la Primăria şi Consiliul Local al comunei ieşene Voineşti. Dar nu formaţiunea politică care a organizat evenimentul contează, ci tabloul unei astfel de întâlniri, demn de scenariul unui film de Kusturica.

Maşini luxoase, cu roţi groase şi numere de înmatriculare, trase lângă căruţe strâmbe, tot cu roţi groase şi numere de înmatriculare. Copii desculţi, cu hainele „de duminică“ murdărite de praf, alături de domni serioşi, în costume „de duminică“ impecabile.

Palme crăpate de muncă, cu unghiile învineţite de vreo lovitură de ciocan, strânse - într-un salut energic şi călduros - de palme fine, cu unghii lăcuite. Două lumi care se întâlnesc, de regulă, o dată la patru ani. O echipă de „paraşutişti“ politici, aterizată în mijlocul adunăturii pestriţe din sat, în încercarea de a o scoate din starea de letargie .

Sârba, cântată cu foc, deschide inima omului către politică

Proiectele europene, investiţiile în infrastructură sau reabilitarea obiectivelor sociale şi culturale interesează prea puţin masa de potenţiali alegători din sat, sătulă de atâtea promisiuni nerespectate.

Dar o sârbă cântată cu foc îl sensibilizează până şi pe cel mai mare novice în ale politicii. Aşa că satul se dezmorţeşte pe ritmurile fanfarei plătite, cu generozitate, de politicieni, şi se revarsă, încet-încet, spre „centru“.

Copiii - cei mai receptivi la baloanele şi şepcuţele cu însemne electorale. Gălăgioşi, într-o continuă alergătură după un nou „trofeu“ cu chipul candidatului la primărie.

Tineretul - puţin mai sobru, îmbrăcat în tricouri cu însemnele ţărilor unde părinţii lor încearcă să câştige o - scuzaţi clişeul - pâine mai bună. La prima vedere, te-ar putea frapa asocierea dintre pantofii rupţi şi telefonul de ultimă generaţie, butonat cu dexteritate. Dar lucrurile evoluează cu o viteză fantastică şi aici. Pentru că priorităţile, evident, se schimbă.

Doamnele satului, mai puţin preocupate de politică, dar cu ochii aţintiţi spre bar, unde soţii se contrazic, „civilizat“, cu privire la şansele echipei naţionale la apropiatul Campionat European. Neschimbaţi, pentru orăşeanul cu rădăcini la sat, sunt doar bătrânii. Se salută în continuare respectuos, au aceleaşi cămăşi albe, apretate, şi interpretează cu obişnuita înţelepciune bătrânească mersul vremurilor. „Asta, tot ce vezi matale aici, e încă o păcăleală. Eu n-am simpatii. Daâ, oamenii ăştia (n.r. - politicienii) nu ştiu ce-i cuvântuâ dat. Acuâ patru ani, s-a uitat în ochii mei şi mi-a promis că-mi rezolvă o problemă cu pământul. Să vin la el la birou, mi-a zis, că se rezolvă. Nici până azi nu s-a întâmplat nimic. Şi la secretaruâ de partid dacă mergeam, cum era pe vremuri, tot mi se făcea dreptate“, spune moş Costică, un bătrân pe care l-am întrebat dacă e mai bine că s-a introdus votul uninominal.

Răspunsul a venit însă de la vecinul care îl însoţea - Mitică, „pe numele lui mic“ -, un om care a dat mâna, după cum aveam să aflu, şi cu Gheorghe Gheorghiu-Dej. „Nu zic că era mai bine atunci, că m-ar bate Dumnezeu. Dar mie mi-au furat hoţii din sat găinile. M-am dus la Poliţie şi ce mi-au spus? Să aflu cine mi le-a furat, că-i arestează. Păi, domnule, atunci vino tu şi-mi prăşeşte grădina, că mă duc eu să umblu după hoţi. Înainte, când prindea Miliţia hoţul, îl plimba prin sat să-l vadă toată lumea“, a spus, apăsat, nea Mitică, fără să mă lămurească însă dacă e mai bine că s-a introdus votul uninominal sau nu e mai bine.

Nu-l aduci pe Guţă, nu votăm

Până să înceapă festivitatea de lansarea a candidaţilor la funcţiile de conducere ale comunei, m-am apropiat de scena pe care cânta, cu foc, o interpretă de muzică populară. Alături de scenă, aştepta să-şi intre în rol o fanfară. „Băgaţi şi manele?“, s-a interesat o fetişcană din spatele meu.

M-am întors mirat, dar nu pe mine mă întreba, ci pe unul dintre membrii fanfarei. „Nu, numai populară“, zice membrul. „Apăi, primarul spunea că-l aduce şi pe Guţă. Daâ, n-au ăştia bani de Guţă“, răspunde fata şi dă din mână, a lehamite. Încă un tânăr care şi-a încheiat socoteala cu politica, mă gândesc, şi-mi amintesc de vorba lui moş Costică: „Ăştia nu ştiu ce-i cuvântuâ dat“.

Tanti Ana, care le ştie pe toate

„Nu mai ştie tineretuâ să joace populară“. „De unde să ştie, că acuâ ascultă muzica-n urechi, la căşti“. Savurosul dialog era purtat de două doamne trecute binişor de a doua tinereţe. Aşezate mai într-o parte, urmăreau, ca şi mine, încercarea unor tineri simpatizanţi de partid de a juca o horă. Amestecaţi printre ei, câţiva săteni ameţiţi binişor de pomenile electorale, îmbiau tinerele orăşence, la dans. Fără prea mare succes.

Mă apropii de cele două doamne şi le întreb dacă merg la vot. Trec repede peste partea cu „daâ, matale de unde eşti?“ şi intru într-o discuţie de manual de marketing politic. „N-am lipsit niciodată, de la Revoluţie-ncoace. Odată, eram în spital şi tot am votat. Petre Roman era bun politician, bărbat frumos. Daâ, acuâ, nu mai candidează“, spune tanti Ana, care, rămasă fără politicianul preferat, îmi împărtăşeşte şi un secret: „Mă duc duminică, iau buletinuâ cu candidaţii, scriu cu pixuâ numele meu şi pun «votat», pe el. Să am şi eu un vot“, zice şi izbucneşte în râs.

Le întreb de uninominal. „Am auzit la televizor. Eu zic că-i bine, că numai unul o să conducă. Dacă-i bun gospodar, o să-l mai aleagă lumea, dacă nu, nu“. După care completează, ca şi cum ar fi uitat ceva: „Cu toate legile lor, tot cine trebuie iese. Că aici e pe familii, pe rude. Să te duci să vezi câtă lume ia ajutoare sociale, fără drept. Dar le dă ca să-i voteze. Nu votează, nu mai primesc ajutorul. Ştiu eu mai multe, că noră-mea a lucrat la primărie“, îmi spune, misterioasă.

„Îţi repară şcoala şi te pun să vinzi laptele mai ieftin ca apa“

Fanfara se opreşte din cântat şi se retrage în microbuzul din spatele scenei. În faţa oamenilor, apar candidaţii, însoţiţi de şefii cei mari de la oraş. Aplauze reţinute, şi încep discursurile.

Actuala conducere a comunei este înfierată, sunt trecute în revistă nerealizările, care au ţinut localitatea blocată, în timp, şi li se prezintă oamenilor alternativa. O echipă solidă, proeuropeană, un management performant, de tip european, o atitudine deschisă, europeană, drumuri, canalizare şi apă curentă, din fonduri europene, toate aceste lucruri, susţin domnii de pe scenă, vor transforma actuala faţă a comunei într-un sat modern, evident, european.

Cei câţiva săteni din public, care se chinuie să urmărească, concentraţi, lunga listă de promisiuni, sunt probabil rude ale candidaţilor. Restul - privesc plictisiţi spre fanfara care se odihneşte în microbuz, discută despre subiecte de interes mai puţin european, cască, se bâţâie de pe-un picior pe altul sau îi bârfesc pe cei aflaţi pe scenă.

„Ăla grasu’, din stânga, a fost în partid cu primarul. Da’ nu s-au înţeles de la nişte pământ şi a trecut la ăştilalţi. Dacă nu iese ăsta care candidează acuâ, trece înapoi în partid“, îmi explică tanti Ana trădările care s-au făcut şi se pun, în continuare, la cale.

O întreb de fonduri europene. „Care fonduri? Că toată lumea ne zice de fonduri. Cine îţi dă ceva pe gratis? Îţi repară şcoala şi, pe urmă, te pun să vinzi laptele mai ieftin ca apa. Sau îţi trage apa şi te pune s-o plăteşti pe urmă. Cine câştigă din asta? Tot ăştia mari“, mă lămureşte rapid.

Viaţa merge înainte

Când discursurile s-au încheiat, fanfara a urcat din nou pe scenă, iar oamenii s-au trezit din amorţire. Politicienii cei mari s-au retras să fie cinstiţi, pentru efortul depus, de către politicienii cei mici, copiii şi-au reluat zbenguiala cu baloanele electorale, tineretul s-a prins, iarăşi, într-o horă aproximativă, chiar şi fără Guţă, doamnele şi-au făcut curaj şi au intrat în bar, lângă soţii care încă mai discutau despre fotbal, iar moş Costică a plecat spre casă, convins că tot mai bine era înainte, când Miliţia purta hoţii prin sat. Să-i vadă toată lumea.