La 8 km de Topoloveni, în Beleţi-Negreşti, judeţul Argeş, a luat fiinţă, în urmă cu şapte ani, „Casa Orizont”. Ansamblul, fost siloz de fructe, e aşezat într-un cadru natural pitoresc, are grădină, terase, multă vegetaţie, aer curat, linişte şi oameni cu suflet mare. Iniţiativa aparţine Alinei Aldescu şi soţului ei, Giorgio Versaci, care şi-au împărţit inima, familia şi resursele cu 110 bătrâni care au venituri modeste, abandonaţi de familii, cu o sănătate şubredă, mâhniţi şi neputincioşi în faţa încercărilor vieţii. O poveste despre dăruire până la jertfa de sine, care naşte vieţi şi creează exemple frumoase.
Satul Beleţi-Negreşti este aşezat la poalele Munţilor Carpaţi, cele mai apropiate centre urbane fiindu-i Topoloveni şi Piteşti (25 km). De Bucureşti îl despart 90 km, care se pot face pe autostradă, în mai puţin de o oră, sau pe DN7, care traversează sate încântătoare şi câmpii cultivate.
Numele căminului de bătrâni, „Casa Orizont”, trimite la şansa descoperirii unei noi perspective, de viaţă frumoasă şi liniştită. 24 de angajaţi pun suflet pentru a crea acel „acasă” pentru 110 persoane vârstnice, abandonate de familii, cu o sănătate precară. Deşi este un cămin privat, preţurile sunt destul de mici pentru serviciile oferite. În plus, mulţi nu au pensii, caz în care căminul se ocupă de tot, inclusiv de înmormântare. Bătrânii sunt dispuşi în camere cu 2, 3, 4 sau 5 paturi. La internare, repartiţia în camere se face în funcţie de istoricul bolii fiecăruia.
Din siloz - „acasă”
Întregul corp de clădiri a fost siloz de fructe iniţial, apoi renovat şi înfrumuseţat pe parcursul a cinci ani de profesionişti italieni cu mobilier de anticariat din Italia şi Franţa, obiecte de argint din Anglia, tablouri din anii 1700-1920 realizate de artişti europeni şi covoare vechi persane. A funcţionat un timp ca hotel, apoi, la dorinţa inimoasei soţii, Alina Aldescu, Giorgio Versaci, directorul general, l-a transformat în casă pentru o mână de bătrâni, la început, care şi-au aflat aici liniştea şi alinarea suferinţelor fizice şi sufleteşti. E vorba de lucrarea unui cetăţean italian pentru bătrânii români, iniţiativă pentru care a fost aspru criticat, că strică piaţa. Le-a răspuns cu calm, că el vrea să ajute oamenii săraci sau pe cei obişnuiţi, nu se adresează celor bogaţi, care au alternative. Că îşi imaginează un locşor decent şi cald, aşa cum ni l-am dori pentru propriii bunici.
„Când l-am cunoscut pe soţul meu, venit din Italia, şi am văzut ce frumos e cadrul natural în care se află clădirea şi cât e de retras de lume, primul gând a fost să fac aici o casă pentru bătrâni. Eu sunt la bază asistent social. Nu am început lucrarea aceasta ca pe o formă de business. Am făcut-o din pasiune, din dorinţa de a ajuta. Cu cei care nu au venituri am umblat şi le-am făcut o pensie. Cât este, aceea este.
Cu Dumnezeu am o legătură specială. Eu aşa mă ştiu, în Biserică. Aşa am crescut. Mâncam pâine cu bulion în zilele de post, în camera de cămin a liceului unde am studiat. Am cântat până la 16 ani în corul bisericii de care aparţineam, din Petroşani, judeţul Vâlcea”, începe să ne povestească doamna Alina Aldescu.
„Prima persoană pe care am găzduit-o la noi a fost un bătrânel din Constanţa. Apoi au mai venit patru. Mâncam la aceeaşi masă, dormeam aici. Mă trezeau noaptea să-mi povestească la ce s-au mai gândit sau pentru că încurcau camerele. Munceam foarte mult, că nu ne permiteam prea mulţi angajaţi. Bătrânii sunt de fapt nişte copii cu experienţă în spate. Am învăţat împreună. Mai lucrasem ca asistent social, dar recunosc că, până la experienţa aceasta, ce ştiam erau mai mult cunoştinţele din cărţi. Până să ajung să fac lucrarea de acum cu bătrânii am auzit mereu un glas interior care îmi striga că eu am altceva de făcut.
Când am luat contact cu cei bolnavi de Alzheimer a fost un adevărat şoc. Ne-a ajutat Dumnezeu pentru că ne-a dat treptat lucrurile grele; nu am avut de la început bolnavi în stare terminală. Al doilea şoc a fost când am făcut cunoștință, prin ei, cu moartea. Aici e pragul pentru ei, de aici trec dincolo. Şi e greu, că te ataşezi de ei. Sunt ca şi bunicii mei. Implică mult suflet, şi iubire, şi dăruire profesia aceasta. Altfel nu poţi face faţă. E ceva cu care te naşti. Iarna trecută, de altfel, am avut-o şi pe bunica mea aici şi mi-a povestit ceva ce eu nu-mi mai aminteam: «Ştii, când erai de 10 ani şi mergeam în Postul Paştilor la căminul de bătrâni de la noi de acolo şi îmi spuneai că atunci când vei fi mare vei face şi tu unul, dar că o să fie altfel trataţi bătrânii la tine?»”, spune cu emoţie Alina Aldescu.
Au ajuns la cămin aduşi de cineva, ulterior abandonaţi, singuri, neajutoraţi, bolnavi şi mâhniţi, depăşiţi de încercările vieţii. Le-a fost greu să accepte ideea de cămin de bătrâni după o viaţă de agoniseală, dar acum se simt acasă aici. Socializează, lucrează în curte, participă la activităţi, merg la biserică sau la magazin să-şi cumpere ce le place. `Acum e greu să-i mai ia rudele de aici. Cei care păstrează legătura cu familia opun rezistenţă când vin copiii să-i ia acasă de sărbători. Se plâng că vor înapoi acasă, la fetele lor. Adică la noi. Au şi momente însă unii, când cer să fie în patul lor, de-o viaţă, şi mă-ntreabă «de ce, de ce a trebuit să ajung aici», şi la aceste întrebări nu am un răspuns, pentru că oricât de mult i-aş mângâia, nu îi putem înlocui pe copiii lor. Îmi cer să le rezolv situaţia, îmi dau termen şi apoi revin şi mă întreabă ce am făcut. La început inventam poveşti, ca să nu le fac rău. Acum, dacă am în faţă persoane lucide, le spun adevărul. Unora le face bine speranţa, alţii pot merge mai departe după ce au îngăimat aşa cum nu ai vrea niciodată să auzi: «E bine că de acum măcar ştiu, să nu mai aştept». Am şi un caieţel unde trec toate dorinţele lor testamentare. Pentru că îmi dau directive clare la cine să ajungă fiecare lucruşor al lor. Respect cu conştiinciozitate fiecare dorinţă a lor”, mărturiseşte oftând Alina, care şi-ar dori să ridice cămine pentru bătrâni şi în alte zone ale ţării, unde aceştia să fie trataţi altfel, ca în visul ei de copil, ca la căminul de la Beleţi.
„Când vin aici sunt foarte însinguraţi, stau unul lângă altul şi nu-şi spun nimic”
Nely e asistentă medicală şi lucrează de la începuturi la cămin. Crede că „pe bătrâni îi înveţi şi înveţi de la ei în fiecare zi. Trebuie să poţi comunica cu ei dincolo de limbajul verbal pe care unii îl pierd. Să începi să-i înţelegi din gestică, din mimică. Când vin aici, sunt foarte însinguraţi, stau aşezaţi unul lângă altul şi nu-şi spun nimic. Au uitat să mai interacţioneze. Nu ştiu când să bea apă, când trebuie să mănânce. Te strigă cu numele copiilor lor”, spune Nely.
Asistenta medicală este în primul rând cea care îi supraveghează din punct de vedere medical, să vadă cum acţionează tratamentul prescris de medici şi se îngrijeşte ca acesta să fie administrat întocmai. „Încerc să-mi dau seama despre starea pacientului din tot ceea ce face, din cum e îmbrăcat, pieptănat. Asistentul medical stă cel mai mult în prezenţa bătrânului, el este cel care raportează medicului, familiei, şefului”, ne spune doamna Marinela Duicu, pe numele real. Printre bătrânii găzduiţi la Beleţi este şi un italian.
„Casa Orizont” are o colaborare rodnică cu Parohia „Sfânta Cuvioasă Parascheva”-Beleţi, păstorită de părintele Ion Ciobanu, şi cu părintele protopop de Topoloveni, Stelian Stan. Atât părintele Ciobanu, cât şi alţi preoţi din zonă vin periodic şi-i cercetează pe bătrâni sau îi bucură cu tot felul de activităţi şi daruri. Parohia a rezervat o parte din cimitir pentru vârstnicii care decedează la cămin.
În zilele de post, în bucătăria căminului se găteşte mâncare de post sau măcar fără carne, pentru că cei mai mulţi sunt bolnavi şi au alimentaţie de regim. Vara, persoanele vârstnice de la „Casa Orizont” iau prânzul pe terasă şi ascultă lecturi plăcute sau participă la serate cu cântece şi dans.
Povestea unei vieţi în dar
Roxana are doar 33 de ani şi este din Bucureşti. Vorbeşte 5 limbi străine. E „fetiţa” tuturor bătrânilor singuri şi printre cei mai vechi oaspeţi ai căminului. Înainte să fie abandonată de mama şi fratele ei la cămin în urma unui diagnostic necruţător, a lucrat în publicitate. „Am fost adusă în comă aici. 9 luni am stat în inconştienţă. Mi s-au dat puține şanse să supravieţuiesc operaţiei şi încă mai puține să mă trezesc din comă. Am ajuns aşa din cauza infectării cu un tip de streptococ. M-au dus la spital, dar nu aveam nici un act, practic nu existam. Când am ieşit din comă nu suportam lumina sau să fiu atinsă, nu puteam mânca, nu-mi creştea părul. Doamna Alina era însărcinată şi-mi amintesc cum a urcat patru etaje la spitalul din Piteşti, încărcată cu haine, pamperşi, mâncare, bani şi o geantă enormă cu dosarele mele medicale. Apoi a născut, dar pe mine nu m-a uitat. Avea probleme fetiţa dânsei, dar s-a ocupat în continuare de mine. Mi-a căutat cel mai vestit medic ortoped. Nu avea relaţii, dar îşi punea sufletul dânsei bun în faţă şi intra peste tot. Ştiu ce i-a zis atunci medicului acela: «Domnule doctor, e ca şi copilul meu, faceţi ceva, că vreau să o ştiu bine.» Şi ne-a ajutat Dumnezeu prin dumneaei. Erau persoane care aşteptau operația de mult timp, iar pe noi ne-au ajutat medicii pe loc”, povesteşte printre lacrimi Roxana.
A urmat apoi pentru ea o perioadă de stat în scaun cu rotile. „Când am început să-mi revin, nu ştiam unde sunt, eram deprimată şi nu-mi vedeam rostul pe pământ. Purtam haine cernite, nu mă interesa cum arăt, ce fac, pe unde merg. M-a chemat într-o zi doamna Alina aici, în birou, şi mi-a zis foarte ferm: «Roxana, Dumnezeu te-a salvat pentru că te iubeşte. Iubeşte-te şi tu, vreau să văd asta». S-a luptat ani buni cu mine să mă aducă pe linia de plutire. Am venit cu o pijama şi două tricouri. Ei mi-au adus haine de acasă. Când mi-a venit prima pensie de handicap, pentru care tot ei au alergat, am fost chemată, mi-au pus banii în mână şi m-au dus să-mi cumpăr haine de care îmi plac mie, ca să nu mai port numai de la alţii.
Oamenii de aici nu mi-au dat numai haine, o vorbă bună, mâncare, un aşternut. Mi-au dat viaţa. Nu mi-au cerut niciodată nimic. Au luptat pentru mine mai mult decât pentru ei. Ca să văd şi altceva decât vârsta a treia, şi-au adus copiii aici.
Am fost aruncaţi aici şi ei ne-au salvat. Şi nici nu vorbesc despre asta, sunt atât de modeşti... Ştiţi ce înseamnă să lucrezi într-un cămin de bătrâni, care sunt şi foarte bolnavi? Înseamnă să-ţi pese, să ai mereu o vorbă bună la tine, mereu un răspuns în buzunar, mereu un sfat scos din inimă”, spune apăsat Roxana. Asta face şi ea acum, împarte darurile primite cu ceilalţi. Şi spune cu modestia-i ieşită din comun că o face ca să nu simtă că trăieşte degeaba. Stă în cameră cu două persoane de peste 80 de ani. Discută pe teme diverse, pictează, joacă rummy, citesc, filosofează.
„Dincolo de prag te așteaptă ceva frumos”
Doamna Olga are 86 de ani. A lucrat în cadrul Armatei. Bunica dumneaei a făcut parte din suita Reginei Maria. Are hobby pictura şi sculptura, prin care îşi bucură colegii de la cămin. Iar lucrul mâinilor sale, realizat măiastru, dăruieşte altora. Timpul şederii ei la „Orizont” coincide cu cel al existenţei căminului. „Să spun de ce sunt aici? Nu mai spun, mai bine...” - şi încearcă să se însenineze la faţă şi să treacă peste durere, iertând. „Spuneţi, doamna Olga”, o îndeamnă Roxi, care îi e colegă de cameră. „M-a dat familia afară”, izbucneşte în plâns bătrâna. „Doamna Alina e un înger. M-a luat fără nimic, nu aveam nici papuci, şi acum îmi cumpără şi ustensile pentru pictură. Mă gândesc mereu cât de mare trebuie să fie sufletul dânsei ca să poată dărui fiecăruia câte o bucăţică.” Când o întrebăm ce sfat le dă tinerilor, spune fără să se gândească prea mult: „Să nu spui «niciodată» niciodată. Există un prag în viaţă, mai mare, trebuie să ştii că poţi să-l treci, pentru că dincolo există ceva şi mai frumos. Pentru mine aşa a fost.”
