„Datorită dumneavoastră eu cred în Dumnezeu”

Dintotdeauna a intuit că Dumnezeu i-a picurat în trăistuţa fermecată, cu care s-a avântat în lume, un dar nepreţuit, pe care acum îl împarte cu dărnicie din faţa catedrei. Scriptic, Ioana Diaconu este profesoară de limba şi literatura română la Şcoala de industrie alimentară Ţibana (judeţul Iaşi), însă faptic este îngerul păzitor al copiilor, după cum a descris-o una dintre elevele sale. „Copiii sunt oameni. Atâta timp cât le oferim atenţia noastră, cât îi ascultăm şi ne preocupă starea lor de bine, ei vor fi receptivi nu doar la materia pe care le-o predăm, ci şi la valorile pe care le insuflăm”, spune Ioana Diaconu.

În urmă cu 18 ani a păşit pentru prima oară în şcoala din Ţibana, comună aflată la 40 km de Iași, cu entuziasmul de care este capabil doar un proaspăt absolvent de facultate, dornic să împărtăşească lumii din pasiunea sa pentru cuvinte. Pentru Ioana Diaconu, lumea aceea era formată din zeci de perechi de ochi care o iscodeau curioşi pe „doamna” care se încumeta să vină pentru ei tocmai de la Iaşi. Ani la rând a frământat noroaiele, a înfruntat zăpezile şi frigul ca micuţii „de la ţară” să aibă şansa să înveţe de la un profesor calificat. „Iarna cel puţin era foarte greu... îngheţam aşteptând o maşină să ne ducă la Iaşi şi de cele mai multe ori nu venea; intram din nou în şcoală să ne încălzim şi tot aşa”, povesteşte profesoara de limba română. Pe parcursul devenirii sale, a realizat că binele se poate împlini doar prin implicarea fiecăruia dintre noi, iar ultimii ani stau mărturie în acest sens - proiecte dedicate dezvoltării copiilor şi formării continue a cadrelor didactice, fond nou de carte, acces la tehnologie prin derularea unor campanii de sensibilizare a persoanelor care au dorit să-i ajute pe copii cu tablete sau telefoane conectate la internet, introducerea mijloacelor noi de predare pentru a stimula învăţarea.

Nominalizată pentru „implicarea în comunitate”

De inechitatea educaţiei se tot vorbeşte, riscul de sărăcie şi de excluziune socială fiind resimţit mult mai acut în mediul rural, respectiv în comunităţile izolate. Teach for Romania, „organi­zație nonguvernamentală, parte din rețeaua globală Teach for All, care caută și pregătește oameni valoroși, cu sau fără experiență anterioară de predare, pentru a deveni profesori în învățământul de stat, pentru copiii din medii vulnerabile”, şi-a canalizat în ultimii ani eforturile către comunităţile defavorizate. Anul acesta organizaţia va premia profesorii din mediul rural, care reuşesc prin exemplul propriu de dăruire şi perseverenţă să schimbe faţa sistemului de educaţie. Din cele 310 propuneri primite, au fost selectaţi, la nivel naţional, 15 profesori, câte trei pentru fiecare dintre următoarele cinci categorii: „Prevenirea abandonului şcolar”, „Dezvoltarea literaţiei şi alfabetizării funcţionale”, „Dezvoltarea abilităţilor socio-emoţionale”, „Dezvoltarea leadershipului la elevi” şi „Implicarea în comunitate”. La ultima categorie a fost nominalizată şi Ioana Diaconu. Propunerile au venit din partea foştilor elevi, a membrilor din comunitate, a preotului de la Parohia „Adormirea Maicii Domnului”-Ţibana, a conducerii şcolii, dar şi din partea colegilor profesori de la şcoli din oraşul Iaşi, inspectori şcolari şi parteneri instituţionali.

Gala de decernare a premiilor „Profesorul anului în învăţământul rural” are loc astăzi, 24 martie, la Iaşi, însă Ioana Diaconu se declară din start o câştigătoare, indiferent de rezultat. „Să fii selectat din peste 300 de candidaturi este deja un câştig. Dacă Teach for Romania va dori să implementeze un proiect la noi în şcoală sau în comunităţile mai izolate din comuna noastră, atunci este extraordinar. Resursele noastre sunt modeste, comunitatea noastră nu este una dezvoltată, proiectele noastre nu au amploarea celor din comunităţile unde se implică autorităţile locale. La noi, autoritatea locală nici nu ne încurcă, dar nici nu ne ajută”, spune cu o urmă de mâhnire în glas profesoara. Dar chiar şi aşa, Ioana Diaconu, sprijinită de colegi, a obţinut diferite sponsorizări (tablete şi telefoane în pandemie, fond nou de carte pentru biblioteca şcolii, donaţii de Crăciun pentru copiii nevoiaşi), a iniţiat proiecte (de formare pentru cadrele didactice, Şcoala părinţilor), a organizat excursii pentru copii pentru a vedea şi lumea de dincolo de satul natal.

Şcoala după Liturghie

Biserica i-a oferit tot sprijinul de care a avut nevoie „pentru a înflori”, iar împreună cu preotul paroh Ionel Mai formează o echipă dinamică, care lucrează în slujba copiilor. „Şcoala după Liturghie” este unul dintre proiectele care au adus copiilor echilibru într-o perioadă a pandemiei extrem de solicitantă din punct de vedere psihic. „Biserica a fost liantul între mine şi comunitate, acolo am simţit că prind rădăcini. Pentru că şcoala era închisă, copiii erau acasă în sistem online, nu mai relaţionau şi trebuia făcut ceva. Şi am început acest proiect, Şcoala după Liturghie, în cadrul căruia derulăm şi în prezent activităţi educative şi recreative. Prin intervenţia părintelui, s-a întărit şi relaţia lor cu biserica; părintele paroh este sprijinul nostru, iar tot ce facem, facem împreună: şcoala şi biserica”, spune Ioana Diaconu.

În timp, ea a ajuns la concluzia că nu doar cunoştinţele teoretice contează în dezvoltarea copilului, ci şi inteligenţa emoţională. Un individ va reuşi în viaţă dacă va fi atent şi la nevoile celor din jurul lui, astfel îşi va dezvolta anumite abilităţi de interacţiune socială şi va găsi mereu motivaţia de a merge mai departe indiferent de câte piedici îi vor fi puse: „Important este ca ei să plece fericiţi de la şcoală în ziua respectivă. Ce am câştigat eu dacă elevii învaţă într-o singură zi predicatul nominal, dar pleacă poate cu inima frântă pentru că am făcut sau spus ceva ce i-a rănit? În afară de cunoştinţe, ei au nevoie de afecţiune, înţelegere, să-i asculţi, să te joci cu ei, să-i ajuţi să se descopere pentru ca orientarea profesională să se facă pe nişte baze reale”.

Este bucuroasă că, de ceva vreme, copiii nu-i mai spun „doamna profesoară” sau „doamna de română”, ci „doamna Ioana”, o formulă de adresare mult mai apropiată, care dovedeşte că omul, în plinătatea tuturor calităţilor sale, primează înainte de orice altă funcţie: „În cadrul unui joc, elevii aveau de continuat propoziţia #Datorită dumneavoastră...$, iar o fetiţă a scris #Datorită dumneavoastră cred în Dumnezeu». A fost unul dintre cele mai emoţionante momente de când mă aflu la catedră”, precizează Ioana Diaconu.

Provocările mediului rural

În mediul rural, infrastructura nu mai este tocmai o provocare pentru profesori, pentru că drumurile şi şcolile au fost în mare parte modernizate. Cele mai multe provocări s-au mutat din sfera materială în cea emoţională: „Dacă eu îi câştig pe latura emoţională, dacă au încredere în mine şi stabilim o relaţie apropiată, atunci atitudinea lor faţă de învăţare se schimbă, devin dornici să înveţe, să descopere. Da, avem probleme, ca orice comunitate din mediul rural, şi cu absenteismul, şi cu abandonul şcolar, şi aici lucrăm cu părinţii care trebuie să înţeleagă importanţa educaţiei. Dar lucrăm în sensul unei bune colaborări, pentru că nu au nevoie să li se spună, pe un ton imperativ, cum să-şi crească copiii, ci au nevoie de sprijin şi sfaturi constructive”, este de părere Ioana Diaconu.

Pe de altă parte, schimbul de generaţii implică şi schimbarea metodelor de predare, iar profesorii trebuie să se schimbe odată cu elevii pentru a se adapta cât mai bine noilor tendinţe, afirmă Ioana Diaconu: „Copiii din primii mei ani la catedră erau într-un fel, acum sunt altfel. Sunt minunate toate lucrurile care ne-au format pe noi, ca adulţi, dar trebuie să-i lăsăm şi pe ei să decidă ce le place, ce vor să facă, să le oferim mereu alternative să aleagă. Sunt şi ei oameni, nu sunt o categorie aparte, iar dacă te porţi cu ei ca atare, atunci îi poţi ajuta să crească în spiritul adevărului, al dragostei şi înţelegerii, al iubirii de aproape, cu respect faţă de muncă”.

În tot ce spune şi face, profesoara de limba română de la Ţibana se întoarce mereu la Dumnezeu, convinsă fiind că meseria şi copiii pe care îi îndrumă fac parte din drumul ei spre mântuire: „Prin elevii mei încerc să las şi eu ceva bun în urma mea; poate peste ani unii dintre ei îşi vor aminti de mine şi mă vor pomeni, îşi vor aminti nu doar că i-am învăţat să vorbească şi să scrie corect în limba română, să descopere lumea fascinantă a cărţilor, ci şi că am râs împreună sau că am mers împreună la biserică. Şi sper că în faţa lui Dumnezeu vor conta puţin şi aceste lucruri”.