Cândva, cu câteva decenii în urmă, la covălie şi pe bătătura din jur era plin de lume şi de căruţe. Veneau gospodarii cu caii la potcovit, alţii căutau să-şi încropească vreo căruţă, cu care să poată munci la câmp, iar cei mai mulţi voiau să-şi facă o sapă sau câte alte unelte trebuitoare la casa omului. Timpul a trecut, iar acum în Conceşti, un sat din nordul Botoşanilor, mai există un singur fierar autentic, moş Gheorghe Agrosoaie. De 53 de ani lucrează neîntrerupt, dar a ajuns să trăiască şi zilele în care meseria la care e atât de priceput „moare“ încet.
Astăzi, locul pare pustiu. Covălia e goală, împrejurimile însingurate. Înăuntru, între patru pereţi negri de cât fum au înghiţit, în jurul unui foc mai fascinant decât orice spectacol modern de artificii, îndoit uşor de spate, moş Gheorghe Agrosoaie domoleşte şi supune fierul, îl ia în stăpânire şi-l modelează după pofta inimii.
E cel mai bătrân fierar din sat. Se „joacă“ cu fierul încins de pe când era un copilandru de 15 ani. Pe-atunci, fierarului i se spunea „covali“ şi nu se pomenea în lumea satului ca potcoavele să fie cumpărate de la târg. Şase meşteri trudeau pe la începutul secolului trecut în faţa focului mereu aprins, pentru că muşterii aveau cu nemiluita. Meseria se bucura de căutare şi de respect în faţa sătenilor. Nu era puţin lucru să tranformi o bucată de fier ruginit într-o unealtă care să-ţi uşureze munca.
Ciocanul trebuia să lovească la un anumit moment şi cu o tărie anume, iar focul strunit în aşa măsură, încât fierbinţeala lui să înmoaie puterea bucăţilor îndărătnice de fier. „Eu am învăţat să fac treaba asta de la un cumnat al meu. Noi ce facem, de fapt? Transformăm fierul ăsta în potcoave sau unelte agricole. Înainte vreme, când am început eu a intra în covălie, trebuia să fur meseria. Că nu stătea nimeni să-ţi spună de două ori“, ne-a povestit moşul Gheorghe Agrosoaie, de 68 de ani. A stat pe lângă meşter de la 15 ani, a „furat“ meserie şi apoi s-a statornicit lângă foc, migălind la potcoave, mai bine de jumătate de secol.
Pe vremea Colectivului se lucra neîntrerupt
În anii socialismului, când tot avutul obştei era lucrat şi folosit în comun, fierarii, şase la număr, stabiliţi într-o încăpere de la intrarea în CAP nu mai pridideau de potcovit. „Se adunau căruţele de la CAP, aici, în faţă şi aveam treabă de dimineaţă până seara. Patru lucram înăuntru şi doi potcoveau afară. Daâ înainte se făceau şi căruţe multe, nu ca amu. Acum dacă faci un faeton, vreo cinci-şase ani nu mai ai ce umbla la el“, ne-a explicat meşterul.
Pe vremea CAP-ului toate se făceau manual. Plugurile pentru arat, piuliţe, şuruburi, potcoave toate se „năşteau“ din mâinile înnegrite ale meşterilor fierari. „Primăvara era de lucru de nu mai terminai, că veneau să le reparăm pe toate, să le poată folosi la câmp. Venea brigadierul, le făcea recepţia şi le lua. Acum ce, mai repară vreunul vreun plug?“, ne întreabă moşul. Nu ştim ce să-i răspundem, deşi el ştie deja răspunsul.
În sat mai există acum un fierar, mai tânăr, iar alţii trei, ucenici ai lui moş Gheorghe au luat drumul Spaniei, ca mai toţi tinerii de seama lor, convinşi că din potcovit caii n-o să facă avere vreodată.
Moşul e amărât de zilele în care-am ajuns cu toţii, de politicienii care mint cu neruşinare şi „trag ţara înapoi“, de legile pe care nu reuşeşte să le înţeleagă în ruptul capului. „Aţi filmat acolo, cu ce „cărbuni“ lucrez?“, ne arată spre o grămadă de ciucălăi şi bucăţi de lemn proaspăt despicate. „Ăştia-s cărbunii mei. Ce să facem, dac-au desfiinţat minele. Înainte aveam cărbune pentru foc; ne aduceau de la CAP. Acum parc-am intrat în epoca sclavagistă“, mai spune amărât omul.
Covălia rămâne fără muşterii
53 de ani au trecut de când moşul face fierărie. I-au trecut prin mână mii de potocoave, a făcut căruţe, unelte pentru gospodărie şi pentru lucrul la câmp şi câte altele de care nu-şi mai aduce aminte. „Gloria“ meseriei s-a stins însă încet, cu trecerea anilor. „Răul“ s-a produs mai ales după Revoluţie, când, într-un acces de furie nestăvilită, oamenii au distrus toate clădirile şi acareturile ce aparţinuseră fostului CAP. S-au împărţit caii, vacile, căruţele şi sătenii s-au apucat să facă agricultură de capul lor, după cum ştiau de la părinţi. Lipsa banilor i-a transformat însă în agricultori ineficienţi, pentru că nu reuşeau să se căpătuiască din asta, ci doar să-şi asigure, cel mult, hrana de-o iarnă din munca pământului de peste vară. Dacă în urmă cu vreo 20 de ani aproape că nu puteau concepe traiul fără să aibă căruţă şi cai în curte, astăzi puţini dintre săteni mai cresc cai pe lângă casă.
Muncile agricole se fac mecanizat, iar căruţele s-au tot rărit pe uliţe. „Un om potcoveşte caii o dată la trei luni de zile, iar o căruţă sau un faeton îşi face o dată la 4-5 ani. Sunt scumpe toate şi n-are lumea bani. Meseria asta, de fierărie, pleacă de la un timp… Ş-apoi mai este şi treaba asta, cu Uniunea Europeană. Cum să facem, dacă nu ne lasă să ţinem cai?“, s-a întrebat şi ne-a întrebat moşul, îngândurat.
Cum se face o potcoavă
Cam asta e întrebarea care-ţi vine în gând atunci când te afli în preajma unui fierar. Răspunsul îl afli singur, stând în faţa focului, mai deoparte, să nu te dogorească pălălaia şi privind cu atenţie la iuţeala cu care meşterul îşi mişcă mâinile. Cu un cleşte uriaş bagă bucata de fier în jăratecul lacom, o struneşte, o învârte, o încinge, o scoate apoi, o aşază pe nicovală şi-o loveşte cu ciocanul cât să-i dea formă. „Tai bucata de fier, în funcţie de mărimea copitei. Facem şi potcoavă la 30 (n. r. - cm), adică piciorul este mai mic, dar sunt şi cai mai mari, pentru care facem de 35. Tăiem deci bucata, o băgăm în foc, o modelăm, apoi o aducem la nicovală, îi dăm formă şi iese potcoava. Dăm găuri cu ştemplul, apoi scoatem brocul şi gata. Apoi îi punem un grif sudat şi asta-i tot“, ne-a explicat moşul procedeul, pe îndelete, ca să fie sigur că înţelegem tot.
Sătenii s-au mai modernizat între timp. Cumpără potocoave duminica, de la târg, gata făcute, să se scutească de osteneala mersului la covălie. Are şi moş Agrosoaie, câteva noi, să vadă ce au aşa special. „Daâ ce, înainte sau pe vremea colectivului ne-aduceau potcoave gata făcute?! Se făcea totul la mână“, ne-a spus moşul cătrănit. La piaţă, o potcoavă nouă costă 3,5 lei. La fierărie preţul potcoavei se stabileşte după înţelegere, de la om la om. „Iau cât dă omul, ce să fac… Numai după potcoave mai vin, că na, umblă pe drum şi se tocesc, dar în rest nu mai avem nimic de lucru“, a spus resemnat meşterul.
Fierăria, o meserie care moare
Covălia e astăzi mai tristă ca oricând. Îi lipseşte zgomotul neîntrerupt al ciocanului pe nicovală, nechezatul cailor şi scârţâitul căruţelor. Acum, doar urmele sutelor de potcoave imprimate pe pământul din bătătură mai amintesc de agitaţia şi verva care cuprindea locul odinioară.
L-am lăsat pe moş Gheorghe în pragul fierăriei, făcându-ne din mână. S-a întors la fierul lui, să-l îmblânzească şi să-i dea suflu printre boabele de jar. Spre seară o să închidă uşile grele de lemn, ca să se întoarcă abia peste vreo câteva săptămâni, când vreun muşteriu cu calul în suferinţă ar mai avea nevoie de vreo potcoavă sau două. În rest va începe să are, se semene, să-şi vadă de gospodărie, convins că rostul şi priceperea sa încep să apună.
