Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Societate Reportaj Dealu, o lecţie de unitate prin Liturghie

Dealu, o lecţie de unitate prin Liturghie

Un articol de: Dumitru Manolache - 12 Noi, 2014

Mănăstirea Dealu, din Arhiepiscopia Târgoviştei, unul dintre cele mai vechi aşezăminte monahale şi cea mai mare necropolă domnească de la noi, ne „încarcă“, tainic, cu forţa unui dublu mesaj: nevoia istorică de unitate naţională, transmis de Mihai Viteazul, al cărui cap se află depus aici, şi cel al Liturghiei care ne salvează neamul, exprimat în anul 2008 de către Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, cu prilejul împlinirii a 500 de ani de la tipărirea Liturghierului lui Macarie. Obştea mănăstirii îşi aşază şi ea nevoirea pe „lungimea de undă“ a acestor două coordonate majore ale existenţei.

Ajunşi în această toamnă, pentru prima dată, la Mănăstirea Dealu, din Arhiepiscopia Târgoviştei, unde am îngenuncheat în faţa altarului şi a mormântului în care se află depus capul marelui voievod al unirii, Mihai Viteazul, copleşiţi de istorie, nu ne-am putut reţine a ne întreba: Oare, noi, cei ce ne ostenim în acest timp al rătăcirii, mai avem puterea de a pricepe uriaşul mesaj pe care zidurile, evenimentele, mormintele domneşti, icoanele, cărţile şi slujirea, istoria însăşi a locului ni-l transmit cu atâta forţă? Greu de răspuns.

Două momente contemporane majore însă, petrecute aici, au darul de a ne lămuri. Căci ele, privite de la distanţa anilor care ne despart prezentul de clipa desfăşurării lor, ne încarcă, întărindu-ne tainic în urcuşul mântuirii noastre, ca neam atât de încercat de ispite.

Moment unic de reconciliere

Cronologic, primul s-a petrecut în 2001, la scurtă vreme după alegerea Înaltpreasfinţitului Părinte Arhiepiscop şi Mitropolit Nifon pe scaunul arhieresc de la Târgovişte. Mănăstirea sărbătorea atunci, la 8 septembrie, 500 de ani de la construirea Bisericii Dealu şi 400 de ani de la teribila moarte a voievodului Mihai Viteazul. În acel an, cu un efort pilduitor al Înaltpreasfinţitului Părinte Nifon, pentru prima oară după o lungă, agitată, sângeroasă şi dezbinată perioadă postdecembristă, România se strângea la Mănăstirea Dealu într-un simbolic gest creştinesc al împăcării. Patriarhul, împreună cu membrii Sfântului Sinod, personalităţile de primă mărime ale vieţii politice, culturale etc., cei doi preşedinţi de după Revoluţie şi Majestatea sa Regele Mihai şi-au întins mâna, „într-un moment de cinstire a memoriei voievodului unificator Mihai Viteazul“, cum titrau comunicatele oficiale. „De 400 de ani, materialitatea acestui simbol“ (Mihai Viteazul, n.n), care indică „neabătut calea şi ţinta interesului naţional“… se află la Mănăstirea Dealu, devenită prin aceasta chivot mărturisitor şi loc de pelerinaj pentru cei veniţi să ceară forţă şi luminare spre propăşirea neamului“, spunea şi primul-ministru al vremii în alocuţiunea sa.

„Sfânta Liturghie, izvor de continuitate românească“

Al doilea moment s-a petrecut la 10 noiembrie 2008, atunci când Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Preafericitul Părinte Daniel, adresându-se credincioşilor din Târgovişte cu prilejul participării la împlinirea a 500 de ani de la tipărirea Liturghierului lui Macarie în Mănăstirea Dealu, a spus „Sfânta Liturghie este izvor de continuitate românească. Niciodată nu s-a întrerupt Sfânta Liturghie pe teritoriul ţării, de la creştinarea noastră de la Sfântul Apostol Andrei. Chiar dacă s-a săvârşit în peşteri, în munţi, în văi, în locuri ascunse atunci când au năvălit popoarele migratoare, ea nu a încetat niciodată, oricât am fost de persecutaţi de popoare străine sau ideologii străine de spiritul nostru“, definind verticala urcuşului mântuirii neamului nostru.

Mesajul ce vine de peste veacuri

Astăzi, la Mănăstirea Dealu, de pe Valea Voievozilor, maica stareţă Emanuela Preda păstoreşte o obşte de 33 de călugăriţe, care împletesc munca, rugăciunea şi ţin „flacăra aprinsă în acest loc în care se săvârşeşte Sfânta Liturghie în fiecare zi“, cum mărturiseşte cuvioşia sa. Acest lucru le înalţă sufleteşte.

„Noi, cele care ne nevoim aici, trebuie să respectăm ceea ce au spus înaintaşii noştri. Ne facem mici în faţa faptelor lor glorioase, sau a ceea ce au gândit ei. Numai să gândeşti unirea celor trei provincii româneşti, la acea vreme, cum a făcut-o Mihai Viteazul, este mare lucru. De aceea suntem obligaţi să întreţinem aceste locuri, să le transmitem mai departe, cum spunea Ştefan cel Mare, urmaşilor, urmaşilor urmaşilor noştri, în veacul vecilor! Evenimentul împlinirii a 500 de ani de la sfinţirea bisericii şi 400 de ani de la tăierea capului lui Mihai Viteazul a fost unul extraordinar. A fost cea mai mare reconciliere postdecembristă a românilor. Evenimentul a marcat existenţa obştei noastre. Mănăstirea Dealu duce peste timp mesajul de unitate a tuturor românilor, în primul rând prin Liturghie. Pentru că Sfânta Liturghie, înainte a toate, adună oamenii, îi face mai buni, mai miloşi, mai cu dragoste unul faţă de celălalt. Noi doar ne rugăm, ca simpli monahi, şi încercăm să devenim mai smeriţi. Cu asta ne luptăm noi“, ne-a mărturisit maica stareţă Emanuela Preda.

Vremea în care trebuie să ne regăsim

Marcaţi de această întâlnire cu noi înşine la Mănăstirea Dealu şi frământaţi de întrebări şi răspunsuri, odată ajunşi acasă, am deschis un volum dedicat mănăstirii, pe care maica stareţă ni-l dăruise. Şi, citind acolo câteva versuri pe care Ion Heliade Rădulescu le scrisese cu prilejul vizitării acestui aşezământ, am simţit nevoia să le reproducem pentru că ele adună, ca o cruce, orizontala şi verticala existenţei noastre ca popor, în care, fiecare, cu sine şi cu ceilalţi, trebuie să ne regăsim: „Unime vede-n tine de prinţ şi de părinte;/În lacrima-ţi cunoaşte un dor înflăcărat,/O inimă română, un suflet ce nu minte!/ Românul azi răsuflă cu viaţă reînviat“…