Depozitară a unui tezaur de pictură postbizantină

Ocrotită de Sfântul Mare Ierarh Nicolae, biserica de lemn monument istoric din satul Govora, comuna Mihăieşti, mostră de arhitectură eclezială tradiţională a Olteniei de Nord, deşi nepictată, a fost mult timp păstrătoarea unor frumoase icoane zugrăvite de meşterii renumitei Şcoli din Teiuşi.

La doar 16 kilometri distanţă de Râm­nicu Vâlcea, pe drumul ce duce spre Târgu-Jiu, la confluenţa dintre râurile Olt şi Govora, într-un vechi sat oltenesc, rezistă timpului cu demnitate un monument cu istorie controversată încă, Biserica „Sfântul Nicolae“. Pelerinilor creştini le este cu mult mai cunoscută Mănăstirea Govora, iar turiştilor, renumita staţiune balneoclimaterică cu acelaşi nume. Între aceste obiective, în satul Govora din comuna Mihăieşti, chiar în cimitirul aşezării se află această bise­ricuţă - mărturie a credinţei strămoşilor noştri.

Cea mai veche atestare a localităţii Mihăieşti apare într-un hrisov din 5 noiembrie 1531 al lui Vlad Înecatul, fiul lui Vlad Voievodul. Se pare că satele comunei sunt populate cu urmaşi ai oierilor ardeleni, înrudiţi cu ciobanii din Băbeni, refugiaţi aici din Mărginimea Sibiului în veacul al XVIII-lea.

Deşi biserica de lemn „Sfân­tul Nicolae“ nu prezintă urme vizibile de strămutare, tradiţia reţine aducerea ei în satul Govora, la 1804, dintr-o localitate învecinată, fie Gurişoara, fie Genuneni-Frânceşti. În lucrarea sa de referinţă intitulată „Inscripţii medievale şi din e­poca modernă a României (judeţul istoric Vâlcea)“, Constantin Bă­lan notează informaţia părintelui paroh Gheorghe Petre din Govora, conform căreia bise­ricuţa ar fi fost strămutată pe lo­cul actual de pe amplasamentul de la „Dealul Lacului“, satul Gurişoara, unele dintre grinzi fiind dispuse în altă ordine decât cea iniţială. Dar chiar şi aşa stând lucrurile, nu poate fi explicată absenţa vreunei urme de bardă, prin care se însemnau grinzile bisericilor de lemn în vederea desfacerii şi refacerii lor pe un alt amplasament. Mai mult, urmărind particularităţile arhitecturale ale locaşului, tindem să credem că totuşi venirea lui din alt sat e mai degrabă o legendă locală şi că biserica este ctitorită la începutul veacului al XIX-lea în satul Govora.

Pe bârnele exterioare de pe latura de sud a naosului este vi­zi­bilă încă inscripţia cu litere chi­rilice, descifrată de Cons­tan­­­tin Bălan, un posibil pomelnic al cti­­torilor locaşului: „Şi orice popă ar fi, să aibă a pomeni a­ceste nume: Odihnească-se oa­se­­le răposaţilor robilor, erei Stoi­ca 2 (adică numele să fie po­menit de două ori), Voica, An­ghelu, Ilina, Gavrilă, Ion, Ionu, Gligore, Costandinu, Călina, Cârs­­tea, Stoica, Rucsandra, Io­na, Ana, Opriţa, lazaru, Anca, Mi­hailu Androna. I aceştiia / le Ana, Ionu, Slamna, Sarchi“.

La începutul secolului al XIX-lea, în nordul Olteniei, continuă tradiţia zidirii bisericilor de lemn după modelul celor mai ve­chi. Adesea, locaşurile de acest tip, mai vechi cu un secol sau două, treceau prin procesul de rectitorire, în urma tencuirii şi zugrăvirii lor interioare şi exterioare. Biserica de lemn din Go­vora n-a fost niciodată tencuită sau zugrăvită, exceptând Alta­rul, unde, în prezent, se mai pot distinge urme de culoare, pro­ve­nite probabil de la o mai recentă decorare a acestui spa­ţiu liturgic cu o pictură realizată în tempe­ra, direct pe grinzile de lemn, cu ajutorul unui liant. Şi această particularitate ne în­drep­tăţeşte să credem că biseri­ca din Go­vora-sat n-a „călăto­rit“, ci s-a aflat aici de la începuturile ei.

Arhitectură din veacul al XIX-lea

Meşterii de biserici de lemn din vechime, adevăraţi iniţiaţi, ne-au lăsat capodopere de mă-iestrie şi ingeniozitate. Uneori poţi distinge vechimea unui astfel de locaş doar privind aspe­c­tele tehnice: îmbinările, tipurile de grinzi folosite şi dispunerea lor, sistemele de boltire etc. Îna­in­tând spre epoca modernă şi contaminându-se cu modele occidentale, meşterii au mai pier­dut din ingeniozitate şi gust, în­de­părtându-se uneori de tra­diţie. Din acest punct de vedere putem privi şi biserica de lemn din satul Govora, o evidentă ar­hitectură realizată în linia tra­di­ţională, dar executată mai ru­dimentar, un argument pentru datarea ei la început de secol XIX.

Locaşul a fost construit din grinzi de stejar (îmbinate în „coadă de rândunică“) pe un soclu din piatră de râu. A fost şi este şi astăzi acoperită cu şiţă despicată. Planul bisericii este în formă de navă, cu un pridvor deschis, tăvănit, sprijinit pe şase stâlpişori ciopliţi simplu şi uniţi prin arcade, în care re­gă-sim motivul cornecilor (coar­nele de berbec, semn al oie­ritului, în­deletnicirea de bază a ctitorilor). În continuarea pridvorului se află un pronaos de formă patrulateră, lipit de naos, şi un Altar de formă poligonală, în cinci laturi, decroşat faţă de naos. Deasupra pronaosului se înalţă o turlă de formă octogonală, aşezată, mai puţin obiş­nu­it pentru bisericile de lemn, pe un tambur, semn evident al contaminării cu arhitectura ecle­zi­a­lă de zid. Din pronaos, pe o scară de lemn, dispusă pe latura de nord, se ajunge în turla bisericii.

Pronaosul este şi el, ca şi pridvorul, tăvănit. Naosul boltit se sprijină pe o singură coastă fără capete de cai la console. O arcadă de lemn masivă desparte naosul de Altar, formând timpanul tâmplei. Altarul este construit din grinzi orizontale, peste care sunt bătute grinzi verticale, atât în registrul inferior, cât şi spre bolta în formă de semicalotă, descărcată pe un arc cu două nervuri, din nou semn al influenţei arhitecturii de zid.

Un tezaur de pictură postbizantină

În cazul de faţă nu atât ve­chimea monumentului este impresionantă, cât mai degrabă te-zaurul de icoane pictate pe lemn de doi zugravi ai Şcolii din Te­iuşi (Ilie şi Ion), pe care locaşul le-a păstrat vreme îndelungată. Parte dintre ele se află astăzi în biserica nouă a satului Govora, unele au fost preluate de Muzeul Băilor Govora, altele au dispărut în condiţii neclare.

În prezent, monumentul păs­trează gracilele uşi împărăteşti pictate, pe cele diaconeşti, cu chipurile Sfinţilor Arhangheli Mi­hail şi Gavriil, o parte din icoanele tâmplei (me­dalioanele cu Apostolii şi profeţii Vechiului Testament), precum şi două tetrapoade splendid zugrăvite, pe trei laturi, cu chipuri de sfinţi.

Preţioasa lucrare a lui Con-­­s­tantin Bălan, unde sunt desci­frate inscripţiile de pe icoanele ce au aparţinut bisericii de lemn din Govora, ne ajută să reconstituim un tezaur risipit şi să aflăm numele zugravilor locali ai Şcolii de la Teiuşi. Astfel, din inscripţia aflată pe cele două canaturi ale uşii împărăteşti a­flăm că ele sunt datate 1831-1832 şi făcute de  „popa Du­mi­tru; Dumitru ereu, Păuna ereiţa cu fiii lor“. Apoi inscripţiile din zona superioară a tâmplei, unde era înfăţişată Naşterea Maicii Dom­nului, indicau următoarele: „7317; Ioan zugrav ot Teiuş, 1809 iunie 10“ şi „Această sfân­tă şi dumnezeiască tâmplă s-au plătit...pă jumătate.. de robii lui Dumnezeu, de Matei..., Păuna... Maria ereiţa, Dimitriu, Stanca şi cu tot neamul lor...“

Icoanele împărăteşti cu Mai­ca Domnului încadrată de Sfin­ţii Arhangheli şi icoana Deisis purtau inscripţii cu numele şi data: „Ion zograf ot Teiuşi, 7312 fevruarie 1 (1804)“, iar cea cu Sfântul Nicolae între Iisus şi Maica Domnului, datată 1817, avea inscripţia „leat 7325 iunie 8, 1817; Ioan, Ilie, zugraf“.

Cea mai veche icoană cu înscrisul descifrat de Constantin Bălan îi reprezenta pe Maica Domnului şi pe Mântuitorul Hristos între Sfinţii Arhangheli şi era încadrată de medalioane cu proroci. Era datată 1781-1782 şi donată de „cruceriu Ionu“.