Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Societate Reportaj Despre şcoală, ieri şi azi

Despre şcoală, ieri şi azi

Un articol de: Augustin Păunoiu - 02 Aug, 2011

La începutul secolului al XX-lea, în România mulţi aveau o educaţie foarte serioasă. Şi prin aceasta nu înţelegem neapărat ştiinţă multă de carte, ci ştiinţa de a te comporta în societate. Între cele două războaie mondiale nu se duceau toţi copiii la şcoală pentru că părinţii aveau alte visuri. Mai bine le cumpărau pământ decât să îi dea la şcoală. Astăzi toată lumea este şcolarizată. Cu toate acestea, rezultatele la învăţătură nu par a fi mulţumitoare. Aşa o dovedeşte examenul de bacalaureat de acest an. Părerea profesoarei universitare Cătălina Velculescu este aceea că şcolile ne-teoretice trebuie să câştige tot mai mult teren în ţara noastră.

Cercetătoarea Cătălina Veculescu se gândeşte cu mare bucurie la sistemul de educaţie din timpul părinţilor săi. Tatăl ei era născut în 1914, iar mama în 1917. Primii ani de şcoală i-au făcut la ţară, în sate care astăzi nu mai au şansa de a pregăti copii care să intre la gimnaziu. Au şcoli, dar slabe din punctul de vedere al calităţii învăţământului. Unul din părinţi, mama, era din Mehedinţi, iar tatăl era de lângă Iaşi, din două colţuri diferite ale ţării. Se poate vedea că era o situaţie generală privind învăţământul.

Întorcându-se pe firul arborelui genealogic al familiei sale, interlocutoarea mea găseşte un strălucit pedagog de la sfârşitul secolului al XIX-lea, Ilarian Velculescu, tatăl socrului ei. "Acesta era fiu de ţărani din Câmpia Dunării. A învăţat foarte bine şi a făcut Seminarul Teologic. După ce a absolvit, a optat să fie învăţător, nu preot. Putea exista şi varianta aceasta. În timpul lui a fost un fel de alegere făcută printre învăţătorii de sate să meargă să îşi facă doctoratul la Leipzig."

Elevii erau îmbrăcaţi ca domnii, nemţeşte, ca să impună

Cel care iniţiase acest program a fost Titu Maiorescu. Fără a fi cunoscut de cei din minister, Ilarian Velculescu a plecat la Leipzig, unde a studiat filosofia şi pedagogia. S-a întors apoi în ţară cu idei înnoitoare pentru vremea aceea şi, fiindcă avea doctoratul, a fost numit directorul Şcolii Normale din Câmpulung Muscel. Era şcoala care pregătea învăţători. A fost 21 de ani, cu mici întreruperi, directorul acelei şcoli. Ce a adus nou acest om şcolit în Occident? Cum a organizat el sistemul de predare? "Se poate spune că ideile lui au constituit miezul învăţământului după care au învăţat şi părinţii mei. La Şcoala Normală din Câmpulung, el a spus că învăţătorul trebuie să ştie în primul rând să conducă o gospodărie, pe a sa, apoi va şti să-i conducă pe copiii din sat. Din cauza aceasta, după ideile germane şi engleze, a făcut ca la şcoala lui întreaga iconomie a şcolii să se facă pe munca copiilor. Toţi elevii erau interni. Şcoala avea gospodărie, avea administrator, dar copiii, veniţi de la ţară, erau cei care se îngrijeau de tot. Şi aveau fermă de vaci, livadă, iar învăţătorul îi învăţa practic cum să ţină gospodăria, cum să mânânce frumos, cum să facă muzee de costume populare.

Deşi elevii erau îmbrăcaţi ca domnii, nemţeşte, ca să impună, ei nu trebuiau să uite să-şi respecte portul", povesteşte dna Velculescu.

Două puncte erau foarte importante, capitale în devenirea şi aşezarea unui om: şcoala şi preotul de care era legată familia, povesteşte profesoara Velculescu. "E greu astăzi să ne dăm seama ce importanţă aveau preoţii, cât bine puteau să facă şi cât rău puteau să facă dacă nu erau cum trebuie. Şi se cunoştea imediat dacă nu erau cum trebuie… Importanţa preotului era majoră. Sărind peste generaţii, pentru cei ce s-au născut înainte de al Doilea Război Mondial, prezenţa unor preoţi, dintre care mulţi au pierit în închisori, a fost decisivă. Pe familie o mai pui la îndoială, dar preotul era cineva din afară, şi nu era oricine, şi nu era doar unul, ci erau mai mulţi… Revenind la părinţi, mama a făcut şcoala elementară în sat, într-o comună cu nume frumoase, Albuleşti, Valea Marcului, cu rezonanţă arhaică, din judeţul Mehedinţi. Învăţătorii de acolo, foarte bine pregătiţi, erau şcoliţi la Craiova. Situaţia şcolilor era una foarte bună. Şi nu era o excepţie legată de un sat sau o zonă anume, ci era vorba de o stare de generalitate. Ca să vă dau un exemplu, vă pot spune că învăţătorul mamei mele a fost bunicul lui Ion C. Chiţimia, mare profesor, specialist în literatură română veche şi folclor. Se spunea că dacă înveţi cu Chiţimia intri la gimnaziu fără probleme."

La începutul veacului trecut, vremurile erau tulburi. Bunicul profesoarei Velculescu din partea mamei, Ion Traşcă, a fost învăţător şi a murit în 1916, în timpul Primului Război Mondial, oferindu-se voluntar, în încercarea de a opri armatele inamice în drumul lor spre Moldova, pentru a da oştirii române posibilitatea să se retragă. Ion Traşcă a terminat Şcoala Normală la 19 ani şi a fost învăţător doar patru ani.

Fratele bunicului, tot învăţător, a murit şi el, dar în 1944, al Doilea Război Mondial, apărând Iaşul de trupele sovietice.

Pe vremuri nu toţi copiii se duceau la şcoală

Revenind la părinţii intervievatei, mama, pe numele de domnişoară Speranţa Traşcă, a mers de cinci ani la şcoală. Apoi a intrat din prima la gimnaziu. Se plângea totuşi că în primii ani nu avea decât note de opt, dar a veni cineva de la ţară la oraş şi a lua aceste note spune ceva despre cartea care se făcea în sat… La şcoală se învăţa atunci şi chirilica. Oricine termina şcoala putea să citească o inscripţie sau pisanie aflate în pridvorul vreunei biserici mai vechi. "Pe lângă acestea mama ştia germană, ştia latină, franceză şi puţină greacă. Toate acestea în liceu, deşi mama a urmat o carieră care nu avea legătură cu umanioarele. Deci aveau un orizont de cunoştinţe foarte larg. Tatăl meu, Petru Brezuleanu, venit din Moldova, continuă povestea profesoara, a făcut şcoala la Goieşti, satul care există în hrisoave încă de la Alexandru cel Bun. Tot aici, Barbu Ştefănescu Delavrancea a scris Trilogia sa. După ce a terminat primara, tata a trecut la Galaţi, la Şcoala Comercială. Tatăl meu a avut mai mulţi fraţi, dintre care doi au fost învăţători. Ceilalţi şapte au rămas acasă. Tatăl meu spunea că cel mai nobil neam din ţara asta sunt ţăranii, pentru că ei nu au plecat niciodată. Boierii s-au schimbat, familii după familii, pe când ţaranii sunt nedezlipiţi de pământul lor...", mai spune ea.

Înainte de război, civilizaţia tradiţională asigura o selecţie

Ceea ce este grav la românii din ziua de astăzi este această fixare a idealului într-un material, într-un imediat de prost gust. Nu există o educaţie artistică foarte bine pusă la punct şi aceasta chiar în facultăţile practice. "Nu pot să spun că toţi profesorii sunt cum ar trebui. Mi-e teamă că în timp ce, înainte de război, civilizaţia tradiţională asigura o selecţie, pentru că presiunea colectivităţii era foarte mare până la urmă, după război mai rămăsese un ecou al lor. Oamenii ăştia s-au dus, au pierit. Cei care s-au ridicat, la un moment dat au scăpat copiii din mână. Nu mai există astăzi o civilizaţie spirituală profundă. De exemplu, nu poţi să te duci la biserică numai de formă. Nu mai există un respect pentru valorile tradiţionale. Satele s-au nenorocit de tot. Probabil că sunt oameni de calitate şi astăzi peste tot. Dar s-a inversat proporţia. După principiile din generaţia părinţilor mei, ca să fii un om realizat în viaţă nu trebuia neapărat să faci o facultate. Sunt moduri diferite de a exista. În familia noastră, avem oameni care sunt doctori, profesori universitari, dar şi mecanici auto sau ţarani."

Înainte de Revoluţie se intra foarte greu la facultate. Intenţia de a-i împinge pe toţi la facultate este, după părerea profesoarei, o deturnare de atenţie, ceva greşit. "Nu, nu-i nevoie de aceasta. Avem nevoie de învăţământ mediu bine organizat şi mai ales de învăţământ mediu pe latura practică. De aşa-numitele licee profesionale. Noi tot timpul spuneam, clipind dintr-un ochi pe vremea lui Ceauşescu: "Avem nevoie de un cizmar cum trebuie". Pentru că Ceauşescu era cizmar. Pantofi trebuie să ne facă cineva care se pricepe bine la aceasta. Îmi vine în minte o conferinţă cu titlul "Ce este arta?", ţinută de Caragiale la Ateneul Român. Ajuns în faţa publicului, ca de obicei, fără o pregătire specială pentru acel eveniment, şi-a ridicat puţin pantalonii, arătând celor din sală botinele sale. "Vedeţi botinele mele? Sunt artă!"

Tot el spunea: "E artă o turtă dulce din bâlci, din aia zugrăvită, care-l face pe copil să râdă." E artă deci, tot ceea ce este bine făcut."

Înainte de 1989, facultatea era un mod de a scăpa de controlul ideologic

Profesoara continuă: "Pentru că cei lucrau în fabrică, cei care rămâneau la ţară aveau o viaţă cumplită, foarte grea. Cred că mentalitatea de a fura ne-a fost inculcată de sistemul comunist. Atunci femeile aveau pe sub fustele largi nişte brâie pe care le umpleau cu grâu. Unele din ele au făcut anexită sau altă afecţiune la coloana vertebrală furând grâu. Aveau papuci de cauciuc sau cizme imense în care turnau cereale. Imediat după Revoluţie, o rudă de-a mea într-o uşoară inconştienţă îmi spunea: "Eu propun să ne dea la fiecare o parte din pământ, dar să mai rămână şi Colectivu' ca să avem de unde fura.""

Revenind la studiile superioare din timpul comunismului, profesoara Velculescu explică intrarea la facultate şi dintr-un alt unghi. "Societatea avea nevoie de un criteriu de nobleţe. Or, nemaicontând nobleţea anterioară, care era una aristocratică, trebuia inventată alta. Mulţi zic astăzi că averea era o ticăloşie în vremurile de odinioară. Dar ia încearcă să faci avere cinstit. Sau măcar să o păstrezi pe aceea de la strămoşi. Nu e uşor! Acest lucru nu se mai putea face atunci când proprietatea se naţionalizase."

Ce mai rămăsese? Doar şcoala. Să fii învăţat puteai. Nu te oprea nimeni. Te reţinea doar un singur lucru, originea nesănătoasă. În rest, aveai posibilitatea să studiezi. "A învăţa, mărturiseşte profesoara Cătălina Velculescu, este un fel de călugărie. A face cercetare nu este uşor. E o viaţă de sacrificiu. Dar dacă asta te face să te simţi bine în raportul tău cu eternitatea, o faci."

După anii 1990, profesoara Cătălina Velculescu a predat la facultate. Îşi aduce aminte cu mare bucurie de studenţii ei. "Am faţă de studenţii mei un respect total. Ei sunt în proporţie de peste 70% lumea care nu iese pe sticlă sau pe care o întâlneşti la posturi comerciale TV. Sunt oameni însetaţi după cunoaştere şi după dincolo. Unii găsesc calea, alţii au rătăcit. Pentru toţi suntem responsabili şi noi, cei ce le-am îndrumat destinele."

Lipsa şansei de a căpăta o angajare la sfârşitul studiilor însă îi lasă pe toţi cu un gust amar. Profesoara nu vede cu ochi răi faptul că astăzi tinerii nu se vor mai duce grămadă la facultate. "Cu cât mai puţini, cu atât mai bine. Câte locuri de muncă sunt în domeniu, cam atâţia absolvenţi de facultate trebuie să fie. Nu mai mult. În rest, ne trebuie oameni corecţi care să facă meserii practice. Nu nenorociţi în care bagi meditaţii, îi scoţi cu diplome şi ei nici meseriaşi buni nu sunt, nici intelectuali însetaţi de cunoaştere nu se arată. M-am mai gândit de ce au căzut atât de mulţi elevi la examenul de bacalaureat. Eu cred că majoritatea celor care au căzut au fost greşit îndrumaţi să facă liceul. Ei ar fi trebuit probabil să facă o foarte onorabilă şcoală de meserii sau de arte şi meserii. Este o barbarie faţă de copii să fie îndrumaţi greşit.

În ţările necomuniste se păstrează o bună tradiţie a şcolilor ne-teoretice. Tinerii din ziua de astăzi beau sau consumă droguri pentru că s-au ratat fie din cauza studiilor prost alese, fie a lipsei de îndrumare din partea familiei."

Specializată în centre universitare din străinătate

Cătălina Velculescu este cercetător ştiinţific principal la Academia Română. Născută în 1941, a făcut studii de filologie la Facultatea de Limbă şi Literatură Română, Universitatea Bucureşti, încununate cu titlul de doctor, prezentând lucrarea "Cărţi populare şi cultură românească".

Specialist în literatură română, cultură medievală comparată şi teoria literaturii medievale, profesoara Cătălina Velculescu a participat cu comunicări la mai multe conferinţe, simpozioane şi seminarii naţionale şi internaţionale (Bonn, Viena, Poitiers, Göttingen, Köln, Leipzig, Budapesta, Sofia, Chişinău).

A făcut specializări la mai multe centre universitare şi de cercetare din străinătate, la Bochum, Münster (Germania) şi Graz (Austria). Profesor universitar din anul 2006, Cătălina Velculescu a predat la Facultatea de Limbă şi Literatura Română, Facultatea de Istorie şi Universitatea de Arte.

Comunismul a distrus dreptul proprietăţii

"Când m-am mutat aici în 1971, povesteşte profesoara Velculescu, toată împrejurimea era alcătuită din grădini lucrate. Generaţia aceea avea încă idealul curţii personale. Acest ideal al curţii personale ne lipseşte. Pentru mulţi dintre oamenii de astăzi, şi mă refer mai ales la cei care trăiesc la oraş, în blocuri, nimic nu este al lor. Să nu râdem de mahalaua de altădată. Cercetătorul Marin Bucur, un etnograf de secol XIX, spunea: "Nu vorbiţi prostii de mahalaua bucureşteană. Mahalaua însemna casa ta, grădina ta, uliţa ta, pe care te cunoştea toată lumea şi biserica unde te năşteai, te botezai, te cununai şi mureai." Controlul mahalalei era total. Mai exista bârfa mahalalei, dar bârfa e câteodată necesară. Dar astăzi, tinerii ăştia care stau pe scara blocurilor ce fac? În ce au ei idealul? În frumuseţile de la canalele TV comerciale, în scandalurile de la anumite posturi de televiziune? Mie mi se pare că ei nu se mai uită nici la televizor, ci stau şi beau singuri. S-a pierdut orice control al unei colectivităţi tradiţionale. Dimpotrivă, acum sloganul după care se conduc toate este acesta: Ce este al tuturor este al nimănui. Pentru că comunismul a distrus dreptul proprietăţii. Şi aşa s-a ajuns că ceea ce este al tuturor e un loc de unde pot fura toţi. Asta ne deosebeşte faţă de Apus. Pentru că în Occident, pentru ce este proprietate comună, este fiecare responsabil."