La Putna, în apropierea celebrei mănăstiri moldave, se află cea mai veche biserică de lemn din România şi din Europa. Un bun preţios al patrimoniului naţional, cu un destin pe cât de încărcat de istorie, pe atât de nedrept.
Nu putem vorbi despre arhitectura în lemn din România fără să aducem în discuţie bisericile de lemn de pe întreg cuprinsul ţării, cele care sintetizează poate cel mai fidel tradiţia acestui meşteşug. Căci nicăieri ca pe bârnele acestor lăcaşuri nu sunt redate mai frumos, mai tainic şi mai profund simbolurile vechi româneşti, motivele populare, nicăieri lemnul n-a fost mai atent şi mai cu respect şlefuit ca în cazul acestor ctitorii. Astăzi, aceste biserici sunt păstrătoarele unui tezaur de nepreţuit pentru istoria, cultura şi viaţa religioasă a românilor. Căci între bârnele bătrâne, pe lemnul înnobilat de timp, se regăseşte istoria întreagă a unei comunităţi.
Şi cred că nu e deloc exagerat să spunem că bisericuţele de lemn constituie astăzi, pentru aşezările în care se află, adevărata lor carte de identitate.
Din nefericire, cele mai multe dintre ele riscă să se năruie într-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat, din cauza eternei lipse a banilor necesari pentru conservarea şi restaurarea lor.
Iar exemplu cel mai dureros, din acest punct de vedere, este biserica de lemn de la Putna, ce poartă hramul "Intrarea Maicii Domnului în biserică", atestată ca fiind cea mai veche biserică de lemn medievală din România şi chiar din Europa. Un bun de patrimoniu ce ar putea fi plasat ca obiectiv turistic de interes naţional, dar care este complet neglijat de zeci de ani.
Clasat în lista monumentelor istorice de categoria A din judeţul Suceava, această biserică nu a fost restaurată integral niciodată. Ultimele fonduri consistente pentru consolidarea sa au fost acordate, ca o ironie a sorţii, de chiar Nicolae Ceauşescu, în urma unei vizite la Putna. În rest, din partea autorităţilor de după ‘90 n-a venit decât veşnicul răspuns: "Nu sunt fonduri".
Biserica, datată în primii ani ai secolului XV
Potrivit tradiţiei, biserica de lemn a Putnei ar fi fost construită în 1346, de Dragoş-Vodă, la Volovăţ, de unde, la 1468, voievodul Ştefan cel Mare ar fi mutat-o la Putna, ferind-o din calea turcilor. Această legendă s-a transmis secole de-a rândul, fără a fi susţinută de date certe (izvoare istorice sau alte dovezi scrise).
În anul 2002, arhitectul Alexandru Baboş, specialist în conservarea şi punerea în valoare a monumentelor istorice, a cercetat structura bisericii şi a prelevat 16 probe din bârne şi talpă, pentru a le data dendrocronologic. Probele au fost analizate în 2003 de Hans Linderson, de la Laboratorul naţional pentru datare dendrocronologică al Universităţii Lund, Suedia. Rezultatele raportului semnat de Alexandru Baboş şi Hans Linderson, publicat în Anuarul Institutului de Istorie "A. D. Xenopol" din Iaşi din 2002-2003, arată că "există o singură fază certă de datare, dată de 9 din cele 16 probe, între anii 1399-1402". Altfel spus, biserica a fost construită în primii ani ai veacului XV, fiind cea mai veche biserică de lemn din România şi, aşa cum arată arhitectul Baboş, care a studiat aceste construcţii şi pe continent, şi cea mai veche biserică de lemn medievală din Europa. Lemnul folosit la construcţie, se precizează în raport, a fost tăiat înainte cu 50-60 de ani, întoarcere în timp ce se suprapune chiar cu prezenţa lui Dragoş în Moldova.
Dendrocronologia este ştiinţa care se ocupă cu studiul inelelor anuale de creştere a lemnului, fiind considerată, în prezent, cea mai exactă metodă de datare atunci când lipsesc documentele scrise.
Rezultatele acestui studiu, susţin autorii, pun în evidenţă valoarea documentară deosebită a bisericii de lemn de la Putna pentru istoria arhitecturii româneşti şi mult dincolo de graniţele ţării.
Un monument preţios
Iniţial, bisericuţa cuprindea doar două încăperi - naosul şi altarul, acest plan bipartit fiind un argument în plus în favoarea vechimii sale. Partea sa veche este construită din bârne de stejar, fasonate pe patru părţi şi încheiate în cheotori cu dinte şi ureche ascunse. Construcţia este aşezată pe tălpi de stejar, înlocuite sau chiar dublate cu bârne noi, de molid. Părţile adăugate ulterior (absidele şi pronaosul) sunt construite din bârne de brad şi stejar. Ultima parte a pronaosului, cea adăugată la 1871, este din bârne de molid fasonate, încheiate în cheotori, în coadă de rândunică. Acoperişul este din draniţă, la fel ca şi cel original.
Biserica şi-a păstrat lăţimea iniţială, fiind doar lungită substanţial.
Odoarele de interior prezintă o deosebită valoare artistică. Iconostasul, pictat, potrivit unor inscripţii, la 1760, păstrează icoane extrem de valoroase. Cele mai vechi sunt icoanele împărăteşti. Se remarcă, de asemenea, "Îmbrăţişarea Sfinţilor Părinţi Ioachim şi Ana", o scenă foarte rar întâlnită în iconografia românească.
În cimitirul din jurul bisericii de lemn sunt înmormântaţi primii călugări ai Putnei, aici fiind descoperite şi urme ale chiliilor în care au vieţuit.
De altfel, acest lăcaş mai este cunoscut în istorie ca "Mănăstirea veche de lemn a Putnei", denumire dobândită, aşa cum apreciază cercetătorii, după 1653, "când biserica de piatră a mănăstirii a fost demolată şi reconstruită din temelii".
Iniţial schit de călugări, biserica a slujit parohiei din 1778 până în 1965, când a devenit muzeu.
Lemnul, într-o stare avansată de degradare
Astăzi, biserica de lemn de la Putna se află într-o avansată stare de degradare. "Se spune că marele voievod Ştefan a luat-o din calea turcilor şi a adus-o aici, dar acum nepăsarea o lasă în calea carilor, care lucrează zi şi noapte. Mulţi vin şi spun: "Vai, părinte, ar trebui aşezată într-un cub de sticlă". Da, dacă ar fi prin Elveţia, da. Dar la noi… stă sub umbra cetinii. Maica Domnului are grijă de ea, că în rest…", spune cu necaz părintele paroh Constantin Croitoru.
Autorităţile au uitat-o cu totul, iar turiştii îi trec pragul foarte rar. Lăcaşul trebuie restaurat bucată cu bucată, pentru că lemnul este puternic atacat de cari. De asemenea, acoperişul trebuie primenit cu draniţă nouă. În caz contrar, carii şi umezeala vor accelera procesul de degradare a construcţiei. Riscăm astfel să pierdem o filă încă vie din istoria noastră naţională, dar şi una dintre foarte rarele construcţii de lemn medievale păstrate pe continent.
