Mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul de la Făgeţel stă la poalele unor ridicături de pământ ireale, pe jumătate dealuri, pe jumătate munţi, cu o formă aproape perfect piramidală. Părintele Ghelasie, actualul stareţ, tocmai face nişte fân. Îl însoţeşte un copil, nepotul lui, cum aveam să aflu ulterior. E venit în vacanţă la mănăstire. A doua zi va citi la strană alături de mine. Eu, pentru a doua oară în viaţă, el deja ca un cântăreţ cu experienţă. Senzaţia prezenţei Duhului Sfânt e covârşitoare în strană. Nu am mai simţit asta până acum.
Părintele Ghelasie e un duhovnic uimitor. Îţi vorbeşte mult, cu stăruinţă. "Dacă tot ai bătut drumul până la mine", îţi spun ochii lui, "lasă-mă să te ajut".
A venit aici împreună cu primul stareţ al locului, părintele Andrei, în anul 1995. Au găsit mănăstirea părăsită, într-o stare jalnică. Înalt Preasfinţitul Ioan al Episcopiei Covasnei şi Harghitei nu i-a răsfăţat. I-a lăsat să vadă dacă se pot ridica singuri pe propriile lor picioare. "Dacă vroia să ne dea careva o căruţă de lemne, îi zicea: "lasă, că ei se descurcă, am alţii mai săraci". Şi le dădea acelora." Iar acum, de câte ori vine aici, subliniază că meritul pentru ce e aici le aparţine în întregime lor.
"Am venit de la Episcopie doar cu hainele de pe noi şi cu râvna în suflete"
Dar să-l ascultăm iar pe părintele Ghelasie: "În 1995, când am venit aici, nu aveam nimic. Era doar biserica, într-o stare jalnică, şi vreo 50 de ari îngrădiţi. Dormeam în grajdul muncitorilor, pentru că fusese fermă aici. Aveam 23 de ani, iar părintele Andrei, stareţul care m-a precedat, 28. Doi tineri. Mai era părintele Nicolae, care a trecut la cele veşnice. El avea 67 de ani. Noi eram şi la facultate.
N-aveam nimic. N-aveam casă, n-aveam masă. O lingură n-aveam. Nimic, nimic. Am venit de la episcopie cu hainele de pe noi, cu cărţile de slujbă şi cu râvna asta: Domnule, trebuie să facem ceva! Înainte de locul ăsta am fost la Topliţa. O mănăstire cu de toate, cu apă curentă... Înainte de noi mai fuseseră două rânduri de călugări, iar cei de la episcopie ne spuseseră că ne trimit şi pe noi, să vadă ce noroc avem... Când am intrat în biserică, nu mi-a venit să cred. Piatră. Catapeteasmă din PFL. Geamuri sparte. Nişte perdele coapte de ploaie şi vânt. Îţi venea aşa: să fugi sau să te sufleci la mâini şi să te apuci de treabă. Şi am zis aşa: dacă mergem altundeva, stăm în munca altcuiva şi să o ducem mai departe, cu rugăciunea, cu cartea, dacă rămânem aici, avem cam zece ani de muncă, după aia vin şi celelalte. Şi, cu tinereţea aia de atunci, i-am zis părintelui Andrei: să rămânem aici, ce să facem. Asta-i tinereţea. De aia e bine să începi astfel de lucruri atunci. E nebunia aia... Nu le vezi pe toate. Ai mai mari sorţi de izbândă decît un matur, pentru că el prea le cântăreşte pe toate. Am zis aşa: a venit vremea să dăm şi noi ceva. Că Dumnezeu ne-a dat. Părinţii ne-au dat. Şcoala ne-a dat. Biserica ne-a dat. Trebuie să dăm şi noi. Şi uite aşa s-au făcut cincisprezece ani de când sunt aici. Primii zece au fost grei. Până ne-am pus pe picioare, deşi zidurile se construiesc mai uşor decît sufletele... De acum avem mai multă vreme pentru suflete. Dumnezeu ne-a dat timp pentru toate."
Întoarcerea la credinţă
Părintele Ghelasie vorbeşte stăruitor despre toate ale credinţei. Îmi dau seama că e un duhovnic straşnic, de vreme ce îi place atât de mult să îţi vorbească. Iar vorbele lui se potrivesc cum nu se poate mai bine cu gândurile mele, parcă le răspund, chiar şi celor care nu stau tocmai la suprafaţa minţii mele.
"Ar trebui să ne întoarcem la credinţă. Să le facem pe toate cu Dumnezeu. Ţăranul român, dacă vroia să facă o fântână, se ruga lui Dumnezeu: Doamne ajută-mă să găsesc apă! N-avea el aparatură sofisticată pentru asta. De unde bani? Şi Dumnezeu îl trimitea acolo unde să găsească o vână de apă. Iar el o săpa şi apoi îi mulţumea: Doamne, îţi mulţumesc că am găsit apă! E atâta de greu?
Noi avem nevoie de o mulţime de aparaturi şi maşinării. Şi după ce am făcut ce făcea şi ţăranul, începem să ne lăudăm: Vai, ce grozav sunt!... Nu eşti deloc. Nu spunea Sfântul Grigore Palama: tu faci un pas spre Dumnezeu, el face o mie de paşi spre tine? Ce merit ai tu? Că ai făcut pasul acela. E singurul tău merit."
În câteva ore de discuţii, părintele Ghelasie îmi spune o mulţime de vorbe memorabile:
"Dumnezeu nu e absurd, cum suntem noi de cele mai multe ori. Şi suntem şi faţă de El... El e o persoană reală şi noi îl tratăm de cele mai multe ori de parcă ar fi ceva abstract, o idee... Nu e absurd?"
"Eu n-am copiii mei, că aşa a rânduit Dumnezeu. Dar am copii gata crescuţi. Cînd îi vezi cum te iubesc şi cresc în credinţă, nu îţi trebuie satisfacţie mai mare."
"Un preot adevărat nu mai are viaţă personală. Aşa cum un medic bun e cel care vine de acasă la pacient. Cel care are telefonul totdeauna deschis. E foarte greu, dar..."
E frumos la Făgeţel. Fâneţele se înalţă ameţitor în jurul mănăstirii, în coaste abrupte, dar perfect netede, vălurite de iarbă. Plec de la mănăstire cu speranţa că voi reveni aici. Aici cuvintele părintelui Ghelasie îţi odihnesc mintea şi sufletul, aşa că o discuţie duhovnicească de câteva ore e un revigorant nemaipomenit.
"De ce să nu fiu şi eu un om adevărat?"
Părintele Ghelasie de la Făgeţel e un om dintr-o bucată, dar blajin, potolit. S-a călugărit împins de o idee bruscă venită în timpul unei ore de prelucrarea materialelor de la liceul tehnic pe care îl urma. Un unchi al său, pe care îl iubea, i-a spus cândva despre preoţi că e bine să fii hirotonit, că ai respectul oamenilor. Dar pe un ton care lăsa să se înţeleagă că asta nu-i chiar mare brânză. Întrebat apoi de nepotul lui cum e cu călugării, unchiul cel învăţat al părintelui Ghelasie s-a luminat la faţă şi i-a spus: "Apăi ăia sunt oameni adevăraţi". Vorbele astea i-au rămas în minte până azi. "De ce să nu fiu şi eu un om adevărat?", se întreba. Azi e mulţumit de calea pe care a ales-o. "Ca şi călugăr, te impui mai uşor oamenilor, chiar vorbeam despre asta cu un coleg de la master, preot de mir.
Îmi spunea că nu ne dăm seama noi cât de greu le e să îi capteze pe oameni lor, celor din lume..."
