Din dragoste pentru trecutul românesc

Emilia Trandafir este o pictoriță a cărei viață se împarte din anul 2000 între România și Spania, balanța înclinând parcă în ultima vreme mai mult spre țara natală. Este îndrăgostită de istoria noastră și își dorește să picteze toți voievozii români, până acum având deja 17 tablouri. Nici nu se putea altfel dacă ne gândim că este originară din vechea cetate de scaun a Țării Românești, Târgoviște.

Pânzele pictate de Emilia Trandafir exprimă o dorință puternică de viață și o veselie pe care i le-am perceput și în felul de a fi și a vorbi, chiar dacă aveam să aflu că viața ei n-a fost prea ușoară. Ne-am cunoscut mai de mult la vernisajul unei expoziții a unui prieten comun. Ulterior, când am ajuns să-i văd lucrările Emiliei, am înțeles că iubește trecutul glorios, dar și că are un respect deosebit pentru monumentele religioase ale poporului român. Zeci de ­tablouri cu biserici și mănăstiri din întreaga țară, portrete de toate felurile, naturi statice cu flori și elemente din universul arhaic românesc, însă și peisaje în care apar case pitorești de prin satele noastre, toate acestea sunt motive de inspirație pentru artista care a locuit o vreme în satul dâmbo­vițean Priseaca, atunci situat foarte aproape de oraș, azi cartier al Târgoviștei.

Familia dinspre tată a fost una de neam boieresc, cu stare materială bună, dar, din păcate, părintele său n-a moștenit nimic din averea neamului, așa că Emilia, fratele său și sora n-au dus-o prea bine când erau mici. În plus, au rămas orfani de tată când ea avea doar 10 ani.

„Desenul a fost viața mea încă de când eram mică. Țin minte că pe când eram elevă în clasa a V-a și făceam naveta la oraș, treceam mereu pe lângă atelierul pictorului Mateescu. Eram pur și simplu fascinată, stăteam agățată de geamul lui și admiram ore în șir picturile, până seara, când aveam cursa spre casă. Mă gândeam: Oare aș putea să fac și eu așa ceva când o să fiu mare? Visam, dar noi eram atât de săraci, încât ai mei nici nu aveau bani mereu să-mi cumpere bloc de desen. La ora de desen rupeam foaia velină din caietul de biologie, era mai ieftin așa decât un bloc întreg”, își amintește cu nostalgie artista de azi.

După ce a absolvit liceul, a lucrat la RAGC Târgoviște, regia care se ocupa cu apa, canalizarea și gospodărirea orașului. În acea perioadă s-a căsătorit, a devenit mama a trei copii: Carmina, Ciprian și Roxana. A absolvit și o școală de maiștri, a găsit un alt loc de muncă, în cadrul Societății de Piețe și Oboare, unde avea în gestiune marfă de miliarde de lei, cu care s-a descurcat foarte bine.

Trei copii studioși

„Am plecat în Spania în 2000. Primii doi copii erau studenți, fata cea mică era în ultimul an de liceu, iar eu, ca mamă rămasă singură, mă descurcam din ce în ce mai greu, nu mai făceam față cheltuielilor. A fost o perioadă foarte grea. Copiii erau studenți la stat și aveau burse de merit, pentru că învățau foarte bine, dar era, totuși, greu. Cineva de Sus are însă grijă de mine, pentru că la 20 de zile de când am ajuns în Spania, am reușit să mă angajez în casa celui care era atunci ambasadorul Spaniei în Olanda. Acel domn a fost foarte cumsecade, m-a ajutat mult, mi-a plătit de multe ori salariul în avans pe mai multe luni, chiar și pe un an. Fata cea mică intrase la Universitatea din Craiova, dar a decis să vină cu mine, așa că a trebuit să dea bacalaureatul din nou în Spania și a urmat acolo Facultatea de Turism și pe cea de Limbi străine. Acum lucrează într-o firmă de IT. De altfel, toți copiii mei sunt angajați în acest domeniu. Sunt bine toți, i-au ajutat studiile lor strălucite”, spune cu justificată mândrie mama celor trei. Doar Roxana lucrează și trăiește în continuare printre spanioli. Toți sunt la casele lor și fiecare i-a dăruit câte un nepot pictoriței Emilia Trandafir.  

Talentul retrezit la viață

Emilia a reușit să-și cumpere un apartament în Castellon de la Plana. Dar a început să-și pună în valoare și talentul artistic. A absolvit mai întâi un curs de pictură în ulei în Onda, la clasa profesoarei Mari Carmen Vidal, apoi un alt curs de pictură pe ceramică, tot acolo. După aceea, a reușit să vină mai des în România, astfel încât a urmat cei trei ani ai Școlii de Artă „Octav Enigărescu” din orașul natal, la clasa pictorului Mihai Șerbănescu. Din 2014 nu s-a mai oprit din pictat, având zeci de participări în expoziții de grup și personale în Târgoviște, București, Brăila, Galați, Suceava, Câmpulung Muscel, Pitești, Alexandria, Brașov, Pucioasa, Siliștea Gumești (Teleorman), Turda, dar și în Valencia (Spania). În 2020 a reușit ceva extraordinar: „Chiar în centrul orașului Valencia, am deschis o expoziție personală, în restaurantul El Balcó del Micalet, chiar lângă catedrală. De atunci mă invită anual să expun alte 25 de lucrări care rămân expuse întregul an”. În împrejurimile Valenciei a avut mai multe lucrări în expoziții colective, reușind să și vândă dintre ele.

Ține să-l amintească între mentori și pe artistul plastic Gheorghe Alexandrov din Târgoviște, de la care a învățat multe lucruri legate de tehnică și de teoria culorilor. În fiecare vară vine în România pentru a participa la tabere de pictură, fiind mereu dispusă să învețe ceva nou de la alți colegi artiști. Între timp, așteaptă să se elibereze vreun loc în cadrul unei școli de restaurare de pictură în Valencia.

De Spania o leagă multe amintiri frumoase. Încă de la început a căutat să fie în legătură cu alți români. Mai întâi a intrat în comunitatea parohială, fiind dintre cei care au prins vremurile când se slujea la Castellon într-un garaj amenajat ca paraclis. Cu un grup de la parohie a mers în excursii prin Spania și prin pelerinaje la obiectivele pe care spaniolii le consideră importante: la Santiago de Compostela și la Murcia. În același timp, a participat la fondarea ansamblului folcloric „Almas Rumanas“ (Suflete româneşti): „Am fost împreună și am cântat la toate marile sărbători, am dansat dansuri tradiționale, am spus colinde, am confecționat mărțișoare și le-am împărțit, am ținut la tra­dițiile noastre. Și dacă vă arăt fotografii, veți vedea că mie nu-mi lipsește niciodată steagul României de la astfel de activități, sunt mereu cu el de gât”.

Într-o vară a avut ideea de a fotografia toate statuile celor 33 de voievozi din parcul Chindia al Târgoviștei și are ambiția de a-i picta pe toți cei care au urcat pe tronul Țării Românești în vechea cetate de scaun. „Până acum am pictat 17 voievozi. M-am documentat mult, am nevoie să știu cum era îmbrăcămintea în epoca în care a trăit fiecare, cum erau însemnele domnești ca să redau corect din punct de vedere istoric. Am toate aceste tablouri în casa de la Castellon. Când intru, pe hol, de o parte și de alta, mă întâmpină voievozii români. Sunt bucuroasă că am avut o expoziție cu aceste lucrări la Casa Romanței din Târgoviște. Vernisajele îmi aduc în viață tot felul de oameni la care nu mă gândeam înainte. Așa a venit să-mi spună că-i place tabloul lui Vlad Țepeș un domn din conducerea UNESCO, alte lucrări mi le-a admirat, la București, un descendent al familiei Brătianu”, povestește artista. 

Portretul regăsit al tatălui

O întâmplare cu un tâlc aparte s-a petrecut parcă anume pentru a-i face mai dragă amintirea tatălui pierdut în copilărie: „În casa părintească era un tablou cu tatăl meu, pictat foarte frumos. Și eram cu fratele meu, priveam icoanele de pe pereți și portretul tăticului nostru care era așa frumos. Iubeam așa de mult pictura asta... Eu am plecat în Spania, fratele meu a dărâmat casa părintească, a împărțit terenul în trei, că suntem trei frați, și când mă duceam la bucățica mea de teren am călcat pe ceva ciudat. Am găsit în pământ, într-un fel de portofel cu fermoar, pânza pe care era pictat portretul tatălui. M-am bucurat așa de mult că am găsit-o!”.

Întâmplarea de la Geartoglu

Sensibilitatea artistei aveam s-o constat și când mi-a relatat un episod din vremea comunismului: „Eram la primul meu loc de muncă, am fost obligați să mergem să demolăm Biserica «Sfântul Nicolae» - Geartoglu de secol XV. Chiar dacă era părăsită și plină de bălării, eram cu toții într-o stare proastă... Careva a îndrăznit și a dat cu ciocanul într-un zid, iar de acolo au căzut deodată multe monede vechi. Am luat și eu una și am băgat-o în buzunar, am văzut acasă că e de pe vremea lui Franz Josef. Dar minunea a fost că imediat șefa a primit un telefon să plecăm acasă că nu se mai demolează. Ne-am bucurat mult. Mă trece un fior când trec pe lângă ea. Am pictat-o și așa părăsită, dar și acum, când este frumoasă”, a mai spus pictorița.