Soţii Carmen Paiu şi Valeriu Mladin sunt personalităţi artistice notabile ale generaţiei 80. Cei care îi cunosc ştiu că sunt părinţii a patru copii, toţi băieţi. Chiar dacă nu am ales să vorbesc despre cei maturi, trebuie punctat că felul în care aceşti oameni au înţeles ce înseamnă să fii părinte este un exemplu pentru multe familii. Cea mai bună dovadă sunt Nicon, Nil şi Leon, cei mai mici membri ai familiei, pe care i-am cunoscut şi din ale căror comportament, educaţie şi sensibilitate reiese grija atentă cu care sunt crescuţi.
Nu întâmplător i-am întâlnit pe fraţii Mladin pe 1 martie, zi marcată de împlinirea a două secole de la naşterea lui Frédéric Chopin. Nu aş fi putut serba mai frumos evenimentul decât în compania celor trei micuţi muzicieni, elevi ai Liceului de muzică „George Enescu“, de ale căror nume, sunt convinsă, vom auzi pe viitor. Este vorba despre Nicon, Leon şi Nil, trei din cei patru feciori ai familiei artiştilor Valeriu Mladin şi Carmen Paiu.
Doi pianişti şi un violonist
La audiţia pentru Olimpiada naţională de muzică la care m-au invitat, i-am regăsit cu totul diferiţi faţă de copiii-slujitori în altarul Mănăstirii Stavropoleos, aşa cum i-am cunoscut iniţial. Sunt mulţi copii asemenea lor, veţi spune, însă ei mi-au atras atenţia prin faptul că sunt nelipsiţi de la biserică. Vin duminică de duminică, la fiecare Liturghie, îşi îmbracă veşmintele, se roagă, au răbdare. Cuminţi, buni şi ascultători, sunt modele pentru copiii de aceeaşi vârstă şi chiar pentru unii dintre părinţi. La finalul slujbelor, fiecare îşi ia locul în maşină şi de-abia aşteaptă să se întoarcă acasă, la repetiţii. Pentru fraţii Mladin, jucăriile nu mai sunt de mult o atracţie. Pasiunea lor pentru instrumentul muzical, pentru muzica clasică, este mult mai mare.
Nicon, care va împlini luna aceasta 15 ani, a ales pianul, la fel ca Nil. Leon, mezinul familiei, este singurul violonist al familiei.
Deocamdată, Nicon şi Nil au fost selectaţi, alături de alţi copii talentaţi, pentru olimpiada de muzică, concurs naţional pentru interpretare. Cei doi fraţi nu au emoţii, sunt bine pregătiţi, degajaţi şi zâmbitori. Ambiţioşi şi încrezători în capacităţile lor, urmăresc prestaţia colegilor mai mici sau mai mari la pianul amplasat într-una din sălile Şcolii de muzică şi arte plastice nr. 1 „Iosif Sava“, din Bucureşti. Când vine rândul lui Nicon, Nil pare că ar fi el însuşi la clapele pianului. Trăieşte, efectiv, muzica. De altfel, fiecare spectator din sala de audiţie pare transpus lumii articulate din sunete. Nil îşi secondează fratele mai mare cu degetele în aer, ridicate la nivelul bustului, ca şi cum ar cânta la clapele unui pian imaginar. Amândoi fraţii s-au descurcat bine, în ciuda oboselii resimţite după o zi încărcată. Părinţii, care le sunt alături, nu pot fi decât foarte mulţumiţi.
„Simt că, trăindu-mi copilăria, mi-am furat pasiunea“
Cât timp Nicon şi Nil au fost la audiţie, Leon a participat la repetiţii de vioară. Întâlnirea celor trei fraţi este prilej de bucurie pentru toţi membrii familiei. E trecut de ora 21.00, dar băieţii tot mai au energia să-şi împărtăşească întâmplările de peste zi, să găsească motive de amuzament şi să se bucure împreună. Sunt deja obişnuiţi cu programul încărcat, cu repetiţiile care îi fac să se întoarcă acasă, în unele zile, seara târziu şi nu îi lasă să adoarmă înainte de a-şi face temele pentru şcoală. În astfel de zile, copii nu adorm înainte de miezul nopţii.
Poate părea că cei trei fraţi trăiesc într-un glob de sticlă, departe de copiii de vârsta lor, fără să ştie ce înseamnă copilărie. Nici pe departe, mă asigur, după ce îi ascult pe fiecare în parte şi mă amuz de peripeţiile lor. Cursa întinsă şoarecilor, la fotbal, verile la ţară, în Lugoj, poveştile cu porcuşorul de Guineea meloman sunt doar câteva dintre amintirile frumoase ale copilăriei lor.
„Simt că, trăindu-mi copilăria, mi-am furat pasiunea“, replică Nicon, care este foarte pasionat de pian. A început la şapte ani şi jumătate să ia lecţii, „târziu, dacă stau şi mă gândesc că am colegi care au fost daţi la pian de la şase, şapte ani“, spune băiatul. Prima lecţie a fost cu do, do, do, i-a plăcut, şi a continuat să facă pian în paralel cu înotul, sport pe care l-a practicat de la şase ani. Nicon era cel mai bun la categoria sa de vârstă şi profesorii vedeau în el un viitor campion. Doar că băiatul avea talent şi la pian, învăţa foarte bine la şcoală, avea mai mult preocupări intelectuale, situaţie care l-a pus în postura de a alege. „Am ales pianul. Acesta este drumul meu şi nu mă mai pot abate“, adaugă Nicon, care îşi doreşte timp, cât mai mult timp, să poată exersa: toată ziua, dacă s-ar putea!
„Acum, pianul a devenit o plăcere enormă, după ce un an nu am făcut mare lucru în acest sens. E incredibil cum s-a declanşat deodată beculeţul şi am început să studiez. Este foarte greu, pentru că sunt foarte mulţi copii şi buni, iar competiţia este mare. Idealul acesta ar fi: să devin pianist. După mine, este una din meseriile în care ai plăcerea unui hobby şi câştigi şi bani. Când cânţi este altceva, dai ceva din tine şi primeşti, de asemenea. E o altă fericire. Altă lume“, îşi arată convingerea Nicon.
Păţania de la metrou. Concert de vioară în 301
„Mai uşor este să devii violonist, concurenţa nu e aşa mare“, spune Nil.
„Este dificil şi ca violonist“, răspunde Nicon.
„Să zicem. Oricum, eu o să ajung mai bun decât tine“, vine imediat cu replica Nil cel vesel. Micuţul nu insistă şi schimbă subiectul. Îmi povesteşte despre Sfântul Nectarie, care i-a vindecat gâlma umflată de la genunchi, după ce a mers la Mănăstirea Radu Vodă şi s-a rugat. Trece repede într-un alt registru şi provoacă zâmbete generale când aminteşte de porcuşorul de Guineea meloman: „Îl puneam la pian şi adormea, mai ales când îi cântam Bach-ul meu. Când mă opream chiţăia încontinuu şi nu se oprea până nu începeam iar să cânt“. Parte din momentele şi amintirile plăcute, dar şi păţaniile năzdrăvanilor sunt rememorate de părinţi, care şi-au închinat viaţa propriilor copii. „Tata nu are nici un aport, mama este eroina în povestea aceasta“, spune charismaticul Valeriu Mladin.
„Ne întorceam de la şcoală, am intrat în metrou şi după ce am coborât mama întreabă dacă am luat vioara. Eu şi Leon ne-am dat seama că nu am luat-o. Am căutat-o pe la metrou, degeaba. Nu am găsit vioara. Era pe la opt seara. Am ajuns până la şeful staţiei şi la un moment dat o angajată ne-a spus să aşteptăm al patrulea metrou. Am aşteptat şi aşa am reuşit să o recuperăm. O lăsasem în metrou, dar nimeni nu se atinsese de ea“, povesteşte Nil.
„De astăzi, nu mai las vioara din mână niciodată“, a spus Leon în acele momente. Până într-o zi, când a ajuns la repetiţii fără instrument. O lăsase acasă.
O altă amintire, legată de vioara buclucaşă a lui Leon, s-a întâmplat în autobuzul 301, când, la îndemnul lui Nil şi al unei doamne mai în vârstă, Leon a început să cânte. Toţi pasagerii au fost impresionaţi de acel moment, iar la finalul „concertului“ Leon a primit aplauze neîntrerupte. Talentul băiatului a atras atenţia unor fete cu care băieţii s-au împrietenit. La coborâre, Leon le-a strigat fetelor: „Nu uitaţi să veniţi la concertul meu. O să vă trimit invitaţii, când o să cânt la Ateneu. Mladin Leon“, îşi aminteşte amuzată mama.
