Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Societate Reportaj Domnitori români uitaţi, îngropaţi în Ucraina

Domnitori români uitaţi, îngropaţi în Ucraina

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Reportaj
Un articol de: Dumitru Manolache - 09 Mai, 2010

Carpaţii Nordici, din Bucovina până în Moravia, păstrează încă urme de civilizaţie lăsate de daci, apoi de păstorii valahi veniţi în această zonă. La vreo 20 km de graniţa ucraineano-poloneză, în străvechea Mănăstire Lawriv, am descoperit mormântul a doi domnitori români aproape uitaţi de istorie: Ştefan Petriceicu al Moldovei şi Constantin Basarab al Ţării Româneşti.

După ce am străbătut satele huţule de pe râul Ceremuş, din Ucraina, ne-am îndreptat spre Ţara Boikilor. Călătorind spre apus, la vreo 20 km de graniţa ucraineano-poloneză, în apropierea oraşului Borislav, în plin ţinut al boikilor, se află străvechea mănăstire greco-catolică Lawriv, ortodoxă, cu siguranţă, la început, cu hramul Sfântul Onufrie. În criptele subterane ale aşezământului şi-au aflat somnul de veci doi domnitori valahi din secolul al XVII-lea: Ştefan Petriceicu al Moldovei şi Constantin Basarab al Ţării Româneşti, ale căror nume au rămas şi astăzi vii în memoria locuitorilor zonei, dar cvasinecunoscute conaţionalilor noştri.

Lawriv, loc de sihăstrie şi de pribegie

Într-o dimineaţă strălucitoare de mai, ajungem în curtea acestei mănăstiri, trecând prin cătunul Lawriv, unde sătenii păstrează tradiţii despre Sfântul Andrei similare celor din ţinuturile noastre şi se salută după un vechi obicei creştin, întâlnit şi în satele din nordul României: când un om se întâlneşte cu altul, spune: "Lăudat fie numele Domnului nostru, Iisus Hristos!", iar celălălt răspunde: "În veci fie lăudat!". Astăzi este greu să-ţi imaginezi că prin pădurile din împrejurimi a sihăstrit vestitul Sfânt ortodox Onufrie cel Mare, că pietrele drumurilor de pe aici au fost călcate de mitropoliţii Kievului şi episcopii Ierusalimului, că regi ai Poloniei au venit la Lawriv să-şi mărturisească păcatele şi că doi domnitori pribegi din ţările române s-au retras aici să-şi afle liniştea cea dinaintea marii plecări.

Colhozul în descompunere din apropiere, buruienile din curtea mănăstirii, tristeţea zidurilor, martore ale unor drame şi istorii sângeroase, trezesc un sentiment straniu: un amestec de frig şi teamă, drămuit de o forţă ce încă pare a rezista rugăciunii şi crucii.

Subterana din dreapta altarului

Istoria acestui loc stă agăţată într-un cârlig. Aici, timpul se contorsionează dramatic. Biserica, din secolul al XIII-lea, a fost ctitorită de un anume Lev, fiul cneazului Daniel Galitzki, iar altarul, cu două rânduri de brâuri, ca ale unor mănăstiri bucovinene, stă lipit de o clădire lungă, cu etaj, un sanatoriu austriac ridicat pe la 1786. Timp de 100 de ani, între 1814 şi 1914, această clădire austeră a deservit un renumit gimnaziu german din Galiţia. Pe timpul habsburgilor, călugării mănăstirii erau angajaţi aici ca profesori.

Când au venit comuniştii, biserica a fost transformată în grajd, apoi în depozit, iar monahii au fost siliţi să fugă în Polonia. Glacialul edificiu a devenit şcoală pentru handicapaţi, până în 1998, când, prin venirea părintelui Inochentie, mănăstirea şi-a recăpătat identitatea furată. Din Proloage se ştie că Sfântul Onufrie şi-a petrecut ultimii ani de viaţă în acest loc. Încă se mai crede că în zidurile bisericii se află ascunse moaştele sale.

Din întâmplare, în 1986, a fost descoperită o subterană în dreapta altarului. După o lună de cercetări, arheologii din Lâvov i-au găsit înmormântaţi sub mănăstire pe toţi episcopii din Przemysl, pe câţiva mitropoliţi ai Kievului şi, susţin ei, pe episcopul Macarie al Ierusalimului, dar şi racla goală a Sfântului Onufrie. Tot atunci, au fost găsite şi osemintele celor doi domnitori români.

Domnitori valahi, pe pământuri leşeşti

Ştefan Petriceicu al Moldovei şi Constantin Basarab al Ţării Româneşti şi-au pierdut tronurile pribegind împreună la sfârşitul veacului al XVII-lea pe pământuri leşeşti. Aici, în ţinutul Samborului, care aparţinea pe atunci Poloniei, s-au aşezat cu boierii lor credincioşi, cu oştenii şi vătafii care i-au urmat, întemeind un adevărat "ţinut românesc" în inima Galiţiei. Sate precum Waniowice, Torzynowice sau Mrzowice au aparţinut lui Constantin Basarab, celălalt domn întinzându-şi stăpânirea peste Makuniow, Kupnowice, Mistkowice, Szeptyce, Rozdialowice, Zarauko şi Blozowi. Constantin Basarab a murit în 1685, iar Ştefan Petriceicu, în 1690. În cazul lui Basarab, s-au găsit osemintele întregii familii, chiar şi ale unei fiice de 22 de ani, cei doi domnitori fiind pomeniţi la slujbe cu aceeaşi cinste ca şi ctitorii aşezământului.

Scene biblice şi sfinţi sfârtecaţi cu cuţitul

Intrăm în biserică. Un călugăr rosteşte ultimele rugăciuni ale Utreniei. Zidurile sunt mâncate de mucegai, mănăstirea afundându-se pe zi ce trece în pământ. De sub tencuiala bolnavă, cu ani în urmă, localnicii, zgârâind cu cuţitele pereţii coşcoviţi, au scos la lumină bucăţi strălucitoare de frescă, pe care bolşevicii le-au acoperit cu azbest. După căderea comunismului, tulburătoarele fragmente de frescă au fost decopertate din nou.

Pe pereţii pronaosului identificăm pete roşietice de vopsea, scene biblice cu sfinţi sfârtecaţi, pe Mântuitorul răstignit pe o cruce pravoslavnică, înţepat în zeci de locuri, şi chipul Maicii Domnului, jupuit, mutilat de păgâni. Prin secolul al XV-lea, aceste fresce rivalizau ca frumuseţe cu cele din Catedrala "Sfânta Sofia" din Kiev.

Suntem tulburaţi căci, dincolo de destinul tragic al acestei nestemate, câteva elemente din compoziţia frescei amintesc de mănăstirile noastre din Bucovina, iar undeva sus, într-un medalion de culoare roşie, cei doi călugări ai mănăstirii spun că s-ar afla pictat chiar chipul domnitorului Constantin Basarab.

Osemintele domnitorilor par a se fi pierdut

După încheierea lucrărilor, arheologii au zidit uşa care dădea spre mormintele voievodale. Astăzi, ea a fost dărâmată. O pânză neagră ascunde privirilor interiorul criptei. Nimeni nu are voie să intre înăuntru. Localnicii spun că, după curăţire, subterana va fi deschisă publicului. Tot ei povestesc cu reţinere despre descoperirile de aici. Nimeni nu ştie exact ce anume era sub ziduri. Unii spun că, după ce au luat obiectele găsite în morminte, arheologii de la Kiev ar fi îngropat osemintele la loc, de-a valma, după care au zidit intrarea. Alţii ştiu însă că rămăşiţele pământeşti ale domnitorilor români ar fi fost aruncate într-un cimitir vechi din apropierea mănăstirii.

Iaroslav Micak şi Stepan Ianuşevici din Lawriv ne conduc în cimitirul respectiv unde, printre buruieni, descoperim, între zidurile dărâmate ale unei biserici, un şanţ vechi umplut cu pământ, în care cei doi spun că ar fi fost aruncate osemintele domnitorilor valahi.

Părăsim întristaţi mănăstirea sub zidurile căreia stă îngropată o filă de istorie românească, având sentimentul că ne lipseşte ceva. Poate un semn, un gest al autorităţilor române care să salveze, într-un dreptatea Domnului, o filă din trecutul nostru, alinând astfel durerea mărturisită că, încet-încet, riscăm să ne pierdem istoria.