Soţii Mărioara şi Petre Rusu din Bălţaţi - Iaşi fac parte din nobila tagmă a celor mai vechi dascăli de şcoală din această zonă a ţării. Duc cu sine nostalgia a 37 de ani petrecuţi în şcoală şi amintirea a milioane de rânduri scrise stângaci. Venerabilii învăţători sunt produse ale şcolii româneşti interbelice, perioadă ce le-a pecetluit definitiv ţinuta morală şi cultura. Sunt oameni cum puţini mai găseşti astăzi, fără de care învăţământul contemporan, bulversat în conţinut şi metode, are numai de suferit.
Învăţătorii Rusu au împlinit în acest an 63 de ani de la absolvirea Şcolii Normale, o şcoală care i-a format nu numai ca dascăli, ci şi ca oameni, imprimându-le valori şi principii ce astăzi sunt considerate perimate. Cei doi sunt printre cei mai în vârstă dascăli din câţi are judeţul Iaşi. Mărioara Rusu are 82 de ani, soţul 84, vârste pe care le poartă cu demnitate şi luciditate, graţie disciplinei în muncă şi unei vieţi trăite frumos şi armonios. Reţeta unei cariere de succes: rigoare, afecţiune pentru copii, studiu personal temeinic şi punctualitate. „Depuneam un interes deosebit în toate. Şcoala era, pentru mine, mai importantă decât orice. Toată viaţa mea am fost exagerat de punctuală. La 7 plecam la şcoală, îmi pregăteam cu minuţiozitate materialul didactic, planul de lecţie, astfel încât în final să fiu mulţumită. Am avut rezultate bune, zic eu, şi pentru strânsa legătură pe care am avut-o cu familia. Eu cunoşteam mediul de viaţă al fiecărui elev, le dădeam indicaţii părinţilor despre cum să abordeze pregătirea copiilor şi am avut numai satisfacţii de pe urma şcolarilor“, povesteşte doamna Rusu. Întrebată cum i se pare şcoala de azi, mi-a răspuns tristă: „Azi, elevii au uitat să mai dea bună ziua. La ţară, e un lucru elementar. Bănuiesc că aceasta este greşeala învăţătorului. Disciplina lipseşte“.
„Mi-e dor de copii“
Cei doi învăţători au trecut prin greutăţi de neimaginat astăzi, dar au ştiut să supravieţuiască. Au urmat cursurile Şcolii Normale la Iaşi, în vreme de pace, dar şi în vreme de război, au cunoscut drumul greu al refugiului, ororile foametei din anii 1945-1947, dar au trecut peste toate muncind. Şi-au profesat meseria timp de şase ani la Secea, în judeţul Timiş, unde au fost repartizaţi după terminarea liceului. Au lăsat acolo o şcoală model şi copii foarte bine pregătiţi. Şi-au continuat munca de învăţători la Valea Seacă, o localitate în apropiere de Paşcani. După 17 ani în care şi-au construit şi o casă acolo, s-au întors în satul natal, la Bălţaţi, la şcoala de la care au ieşit la pensie în urmă cu 26 de ani. Cu toate că anii au tot trecut, aşternând uitarea peste oameni şi locuri, inima li se strânge ori de câte ori sunt în preajma şcolarilor, tânjind să mai fie măcar o dată în mijlocul lor. „Anul acesta, de Ziua Eroilor, au trecut copiii de la şcoală prin faţa casei, spre cimitir. Am ieşit în stradă şi, ca niciodată, m-au podidit lacrimile. Mi-e dor de copii. Am avut un cult deosebit pentru copii şi i-am tratat pe fiecare după posibilităţile sale individuale“, spune venerabila doamnă
Învăţământul de odinioară era eficient graţie disciplinei în toate
Deşi cu un spirit mereu viu, gata oricând pentru o glumă bine plasată, bun prieten cu ironia fină, domnul Petru Rusu, are un mare of: şcoala românească îşi pierde bunul renume, devine „neserioasă“. „Există multă neseriozitate în învăţământul nostru. În primul rând, s-au suprimat examenele. Spunea un profesor universitar că pentru 30 de locuri se prezintă la admitere 600 de candidaţi. Bun, dar cum să îi selectăm? Acum, pur şi simplu se orbecăieşte în învăţământ. Fiecare vrea să fie original, dar în defavoarea şcolii. Uitaţi-vă numai câte facultăţi s-au făcut. Există astăzi în învăţământ multă comoditate şi grijă mai puţină faţă de elev. Acum, activitatea unui cadru didactic se dovedeşte prin documente, nu prin fapte, nu prin ceea ce fac elevii“, explică, mâhnit, fostul dascăl.
Buna pregătire a cadrelor didactice şi rigurozitatea în pregătirea lecţiilor au fost, se pare, atuurile de căpătâi ale dascălilor de şcoală veche. „N-aş vrea să fiu subiectiv, dar în vremea în care noi eram învăţători, în şcoală era mai multă seriozitate. Eu am fost director 17 ani, într-o şcoală cu 500 de elevi, cu clase paralele de la I la a X-a. N-am scris însă despre nici un cadru didactic la inspectorat că nu şi-ar face datoria. Am avut cadre la ale căror ore, ca director, mă duceam nu ca să-i controlez, ci ca să mă delectez. Nişte lecţii grozave! Nu agream regimul; tata fusese fugar vreo trei ani, socrul meu era declarat chiabur, dar am apreciat întotdeauna ceea ce s-a realizat în şcoală“, spune domnul Rusu.
La o imaginară rubrică „Aşa nu!“ în ceea ce priveşte actualul sistem de învăţământ românesc, Petru Rusu pune şi păcătosul obicei al profesorilor de azi de a primi „atenţii“ din partea elevilor. „În 37 de ani cât am fost învăţător, din daniile de la elevi n-am primit decât un singur album, când am ieşit la pensie. Dacă primeşti cadouri, înseamnă că ai şi obligaţii. Or, acum, se primesc maşini de gătit, servicii nu ştiu de care fel… Abia aşteaptă câte un eveniment, ca să mai ducă ceva acasă. Moralitatea unui dascăl se cumpără foarte uşor azi“, crede bătrânul învăţător.
În prezent, calitatea slabă a elevilor, consideră la unison dascălii, este cauzată de fragilitatea relaţiei dintre şcoală şi familie. „Copilul stă 4-6 ore la şcoală. Dar restul le petrece în familie; acolo învaţă cum să se comporte. Şcoala pune numai un adaos peste ceea ce spune familia, de aceea relaţia cu aceasta trebuie să fie susţinută“.
▲ „Omagiu domnului Trandafir“
La sfârşitul săptămânii trecute, Biblioteca Comunală Bălţaţi i-a adunat pe toţii învăţătorii şi profesorii pensionari din comună într-un eveniment ce le-a fost întru totul dedicat. A fost, aşa cum şi-au propus organizatorii, „un omagiu“ adus domnului Trandafir, un superlativ valabil pentru toţi bătrânii dascăli. Printre invitaţi, şi soţii Rusu, cei pentru care viaţa s-a indentificat cu şcoala în care şi-au făcut meseria.
Totul s-a petrecut în cadrul unei manifestări în care Biblioteca Comunală a primit numele fondatorului său, Gheorghe Chiriţescu (1897-1986), dascăl de meserie, ulterior avocat şi publicist celebru al Iaşului. Un gest recuperator, mic, dar important, pentru marea zestre pe care acest om a lăsat-o satului natal (prima şcoală, prima bibliotecă şi căminul cultural sunt creaţiile sale). „Biblioteca trebuia să poarte un nume. Ne-am gândit mult şi am considerat că numele lui Gheorghe Chiriţescu, cel care a înfiinţat prima bibliotecă publică din Bălţaţi, în 1925, este cel mai potrivit. Am ţinut neapărat să fie prezente la acest eveniment şi cadrele didactice pensionare, pentru că dumnealor au avut aportul cel mai important în dezvoltarea culturală a localităţii noastre. Soţii Mărioara şi Petru Rusu, printre cei mai în vârstă dintre dascălii noştri, au constituit exemple pentru Bălţaţi. Ei i-au învăţat pe tinerii noştri nu numai pentru a fi buni în profesie, ci şi pentru a fi ceea ce înseamnă oameni în viaţă“, ne-a explicat Rodica Rusu, bibliotecara din Bălţaţi, iniţiatoarea acestei lăudabile acţiuni.
La finalul întâlnirii, venerabililor dascăli li s-a înmânat câte o diplomă de onoare din partea autorităilor locale şi a Bibliotecii Comunale, în semn de preţuire pentru întreaga lor activitate în slujba şcolii.
