„Două cuvinte iubesc în limba română: bucurie şi speranţă“

 

 

Pentru Florin Piersic, rolul lui Harap-Alb a însemnat startul unei cariere incredibile. Avea aproape 30 de ani când Ion Popescu Gopo i-a propus rolul. „Harap-Alb a fost pentru mine un fel de decoraţie, o medalie. Plecasem la Festivalul de la Cannes cu filmul «Ciulinii Bărăganului», după o nuvelă a lui Panait Istrati. Un scenariu interesant, scris de Alexandru Struţeanu şi Louis Daquin. Acesta din urmă m-a propus să reprezint cinematografia românească la Festivalul de la Cannes. Atunci l-am cunoscut pe Gopo. Ştie toată lumea povestea cu puiul din avionul care ne ducea la Cannes… M-am gândit cum să le fac o bucurie celor cu care eram şi am scos un pui fript pe care mi-l pusese mama. Habar nu aveam atunci că se dă mâncare în avion. La un moment dat, când eu am scos puiul, Gopo îmi spune: «Bagă, mă, puiul la loc!» Eu l-am întrebat de ce, el mi-a spus din nou «Bagă-l, măi, la loc, că se dă mâncare în avion!» «Bine, dar de unde să ştiu că se dă mâncare, dar ce, e restaurant aici?» Mi-a spus: «Nu-i restaurant, dar aşa se obişnuieşte. Lasă că ai să vezi, eşti copil acum, ai venit prima dată cu avionul». Am băgat puiul la loc, dar nu l-am aruncat, l-am mâncat la Paris singur în cameră. Cum să arunc eu un pui făcut de mama mea cu tot ce trebuie? Venind înapoi spre casă, Gopo mi-a spus că vrea să facă un film cu mine, «O poveste ca-n basme». Mi-a plăcut titlul şi am jucat rolul Ciobănaşul. După aceea mi-a spus că am să-l joc pe Prometeu în pelicula «Paşi pe lună». Apoi, că o să facem povestea lui Harap-Alb. Fără probe, fără nimic, m-am dus…  aşa am început filmul care a făcut multă vreme deliciul copiilor… Mărgelatu. Ce frumos sună pentru mine acest nume. Premiera filmului «Drumul oaselor» a însemnat în 1980 pentru cinematograful Patria o mică renovare. Românii au dat năvală în sală, trecând peste uşi, prin geamuri, pentru a vedea aventurile lui Mărgelatu. În doi ani şi jumătate, filmul a fost vizionat de 4.670.000 de spectatori“, spune Florin Piersic. 

 

Pentru Florin Piersic, anul 2012 „a fost un an bogat, pentru că am avut foarte mare şi plăcută - nu am spus plină de succes, că nu-mi place cuvântul - perioadă în care am avut spectacole, repetiţii, emisiuni de televiziune. Mă refer la piesa pe care am jucat-o şi o joc în continuare, care se numeşte «Străini în noapte». Piesă adusă de maestrul Radu Beligan de la Paris, unde a văzut-o la Teatrul Marigny, cu Alain Delon, care debuta la 70 de ani în teatru, am mai spus asta, dar repet… Când a văzut-o, domnul Beligan a spus: «Asta e o piesă potrivită pentru Florin». A adus-o, a tradus-o şi eu o joc de patru ani. Am avut deplasări, am fost cu piesa «Străini în noapte» la Paris, am fost la Londra, tot cu ea am fost la Toronto, Montreal, Quebec, Bruxelles. La Chişinău am jucat-o de şase ori, iar anul acesta, pe data de 21-22 martie vom juca la Teatrul Naţional «Mihai Eminescu» pentru a şaptea şi a opta oară. Am auzit că toate biletele sunt deja vândute. Pe 21-22 martie eu voi primi din partea preşedintelui şi al primului-ministru cetăţenia Republicii Moldova. Un lucru care îmi ridică moralul cumva, starea, mă bucur pentru că din asta trăim, din recunoştinţa publicului, a oamenilor care ne-au văzut, ne-au plăcut şi cât de cât ne-au aplaudat“, spune actorul Florin Piersic. 

 

 

A jucat „Străini în noapte“ în trei localităţi din Israel - Hulon, Tel Aviv, Haifa, de aceea nu am pierdut şansa să-l întrebăm pe Florin Piersic despre legătura sa profundă cu Locurile Sfinte. „Am fost în Israel de 38 de ori. Nu a fost dată în care eu să ajung la Tel Aviv cu o piesă de teatru, cu recitaluri, chiar am făcut trei revelioane cu românii care trăiesc acolo şi să nu vizitez Locurile Sfinte! Totdeauna am fost primit excepţional. E mărunt cuvântul, nu spune tot. Sunt mereu chemat. Dar am fost şi în vacanţe. De ce? Pentru că am dorit de fiecare dată să mă duc la Locurile Sfinte. La Ierusalim, Nazareth, Iordan, am şi poze făcute acolo unde a fost botezat Hristos şi unde m-am botezat şi eu. Am în suflet o mănăstire slujită de un călugăr care-mi seamănă şi mă opresc des şi stau de vorbă cu mine însumi, cu glas tare, ca să fiu auzit de Dumnezeu, Căruia însă nu mai îndrăznesc să-I cer nimic, pentru că am primit deja din belşug. Credinţa, într-un fel intim, ca şi iubirea, este în fiecare din noi. Legătura mea cu Cerul este veche, de când există neamul Piersicanilor. Mama mea, fiica preotului Pascanu, din Valea Moldovei, într-o duminică, după slujbă, a plecat singură pe uliţa satului. Avea 5 anişori. Luase de acasă o batistuţă în care avea un boţuleţ de mămăligă. Bunicul meu a întrebat: «Unde e Veruţa?» I s-a răspuns: «A luat-o-ncolo, părinte». Atunci el a fugit, a ajuns-o din urmă şi a întrebat-o: «Unde te duci, fetiţa tatii?» La care mama mea a răspuns: «La Ierusalim!» Acum înţelegeţi de ce mi-am dorit aşa de tare să-i trimit pe ea şi pe tata la Locurile Sfinte?... Frumoasa mea amintire, cel mai frumos gest pe care am putut să-l fac pentru părinţii mei, e că m-am zbătut şi am avut înţelegere în perioada aceea la colonelul Dorobanţu, şeful Paşapoartelor de atunci, care, ştiindu-mă cum sunt, mămos, tătos, că-mi iubesc şi-mi ador părinţii, le-a dat voie să plece, le-a dat paşapoarte. Acesta a fost cadoul mare pe care l-am făcut. Părinţii mei au plecat la Ierusalim. Mama mea, fiică de preot ortodox din Bucovina, a putut să meargă, în sfârşit, cu tatăl meu la Locurile Sfinte. Mi-a spus: «Florin, nu puteai să ne faci un cadou mai frumos ca acesta!» Acolo a avut loc o întâmplare pe care vreau să o povestesc acum, poate mă repet, dar e necesar... Părinţii mei mergeau în fiecare zi la Mormântul Sfânt. Mama, credincioasă, tatăl meu la fel, e mult de povestit, am moştenit şi eu de la ei multe. Într-o zi, pe drumul care ducea acolo au văzut un magazin, pe dreapta, unde scria «Vorbim româneşte».  Mama a văzut în vitrină materiale de cămăşi, nişte stofe superbe. Deschide uşa şi spune: «Bună ziua! Nu vă supăraţi (mama era o blândă), vorbiţi româneşte?» Ăla zice: «Doamnă, dar noi suntem tâmpiţi, scriem prostii pe pereţi? Sigur că vorbim! Suntem din România. Dumneavoastră de unde sunteţi?» Mama zice: «Noi stăm la Bucureşti, dar suntem din Bucovina». «Da? Şi eu sunt moldovean, sunt din Dorohoi. Ce vreţi să luaţi?» Mama zice: «Aş dori să iau pentru băiatul meu un material de cămaşă». «Vai de mine, dar uitaţi ce material am, nici nu se boţeşte». Scoate de acolo un sul de material, la care mama zice că e grozav. Moldoveanul îi zice: «Doamnă, spuneţi-mi cât să vă tai!» Mama, sfioasă, îi răspunde: «Îmi pare rău, dar nu ştiu. Vreau să vă spun că băiatul meu e foarte mare». La care el zice: «Eh, mare, doar nu o fi cât Florin Piersic!» Mama se uită la el, tata la fel, zâmbind şi zice: «Eu sunt mama lui Florin Piersic!» «Rachela, vino repede», începe să strige, «mama lui Florin e aici». Nu numai că le-a dat materiale, dar i-a invitat seară de seară la masă. Nu ştiau ce să le mai facă părinţilor mei. Şi acum am din materialele alea. Toate cămăşile negre pe care le am, toate sunt făcute din materialele alea. Vreau să fac o paranteză: replica «Piersic vorbeşte mult» a devenit un fel de laitmotiv naţional. Vorbesc pentru că am ce spune. Poveştile mele au un fel de morală, pentru că vreau să atrag oamenilor atenţia că este cazul să se mai îmblânzească, să devină mai buni unii cu alţii, să ştie să se mai şi bucure de lucruri simple, de viaţă... Am două cuvinte pe care le iubesc în limba română: bucurie şi speranţă. Mă gândesc că am avut multe bucurii, măcar de m-ar ajuta Cel de Sus să fie între oameni bine, să ne dăm cu toţii mâna şi să înţelegem că numai prin iubire - ştiu că se foloseşte foarte des cuvântul ăsta, dar numai prin iubire şi apropiere putem reuşi. Să ne iubim unii pe alţii cât de cât! Ura, duşmănia, răutatea, astea nu pot să le folosesc, nu fac parte din vocabularul meu.“

 

Florin Piersic a dorit să vă transmită dumneavoastră, cititorilor „Ziarului Lumina“, următorul mesaj: „Vă doresc tuturor celor care aţi citit aceste rânduri să aveţi sănătate şi măcar pe jumătate atâtea bucurii câte am avut eu până azi!“