Povestea lui Cristian Ungureanu este una în care cu toţii ne putem regăsi, chiar dacă în feluri diferite. Este o poveste despre viaţă şi lecţiile ei, despre luptă şi abandon, despre momente în care crezi că ai pierdut totul şi despre clipe ce nu pot fi descrise în cuvinte. Însă, mai presus de toate, este o poveste despre credinţă şi prietenie, despre forţa extraordinară a spiritului şi, aşa cum spune chiar eroul acestor rânduri, "despre durerea bucuriei de a trăi".
În urmă cu şapte ani, viaţa ieşeanului Cristian Ungureanu, pe atunci în vârstă de 33 de ani, se consuma, în marea ei parte, într-un serviciu extrem de solicitant. Căsătorit şi tată al unei fetiţe de trei ani, Cristian era manager zonal în cadrul unei mari firme de distribuţie. "Aveam un serviciu bun, bine remunerat, însă biroul meu era în maşină. De multe ori, plecam de acasă luni şi reveneam sâmbătă. Acest ritm de viaţă, foarte solicitant, şi-a cerut până la urmă şi plata. Eram din ce în ce mai obosit şi ajunsesem la o greutate de peste 140 de kilograme, dar continuam să privesc mâncarea ca pe o răsplată a efortului pe care îl depuneam. Nu exagerez dacă spun că esenţa vieţii mele stătea în ceea ce mâncam", spune Cristian.
Inevitabilul avea să se producă şi, într-o zi în care se afla la birou, tânărul a simţit dureri puternice în zona inimii, după care a leşinat. "Am fost dus la spital, unde, în mod curios - ţinând cont de starea şi greutatea mea de atunci -, în urma investigaţiilor făcute, mi s-a spus că toţi parametrii sunt în limite normale. Doctorii mi-au făcut o serie de recomandări şi am plecat acasă. Dar episodul leşinului a început să se repete şi medicii au decis să facă investigaţii mult mai profunde. În urma acestor investigaţii, mi s-a spus că întreg corpul meu era atât de obosit, încât îşi dădea un "reset", asemeni unui calculator care nu mai face faţă la multitudinea de programe pe care le rulează. Am fost obligat să renunţ pentru o vreme la muncă, dar şi la obiceiul de a consuma mâncare de tip fast-food, prăjeli sau băuturi energizante", explică Cristian.
"Am descoperit o altfel de lume în jurul meu şi m-am redescoperit ca om"
În decurs de şase luni, pe fondul renunţării la o mare parte din produsele nocive pe care le consuma, dar şi a oboselii fizice şi psihice acumulate, Cristian a slăbit nu mai puţin de 60 de kilograme. "Prietenii mai glumeau şi îmi spuneau că efectiv văd cum îmi creşte barba, în timp ce vorbesc cu mine. A fost o perioadă foarte grea, dar, încetul cu încetul, am început să-mi mai revin şi am decis să mă întorc la muncă", îşi aminteşte Cristian. Pentru a-l proteja de deplasările lungi, ieşeanul a fost trimis să lucreze în Bucureşti, ca trainer în cadrul companiei unde lucrase iniţial în vânzări. "Aici, programul meu de muncă s-a schimbat. Familia rămăsese în Iaşi, iar noul loc de muncă îmi lăsa mult mai mult timp liber. Tentaţiile erau foarte multe, dar simţeam că, dacă nu fac pasul spre un ritm de viaţă sănătos, nu se va termina bine pentru mine. Aşa că am decis să-mi consum timpul liber făcând mişcare. Iniţial, am mers la o sală de sport, dar n-am reuşit să mă adaptez atmosferei de acolo. Am mai încercat apoi diverse alte lucruri, însă nimic nu mă motiva să continuu. Alergatul l-am început într-o dimineaţă, la ora 6, când mi-am propus să străbat distanţa de la blocul unde eram cazat, până la Casa Poporului. Trei zile după, n-am fost om...", îşi aminteşte acum, râzând, Cristian.
Dar durerile primei curse solitare l-au ambiţionat şi a ieşit din nou la alergare. Încetul cu încetul, a crescut durata curselor, ajungând, după aproximativ un an, la performanţa de a alerga neîntrerupt timp de 3 ore. "Alergarea ajunge să dea un soi de dependenţă, în sensul bun al cuvântului. Te simţi bine, fizic şi psihic. După un an de la episodul Bucureşti, mă întorsesem în Iaşi alt om. Aveam 80 de kilograme şi o formă fizică foarte bună", spune Cristian.
În Iaşi, a decis să schimbe asfaltul cu ieşirile în natură. "Începuseră să mă doară genunchii, pentru că, neavând experienţă, alergasem pe asfalt fără încălţăminte corespunzătoare. Aşa că am luat-o pe dealurile din jurul oraşului şi uite-aşa a început una dintre cele mai frumoase experienţe din viaţa mea. Natura este absolut extraordinară, dacă ştii să te bucuri de ea. Alergam iarna, primăvara, vara, toamna şi eram atent la tot ce se întâmplă în jurul meu. La păsări, la copaci, la câmpuri, la oamenii care munceau pe ogoare. Nu mai era vorba doar de un sport sau de mişcare pentru sănătate. Eu trăiam un fel de poezie a alergării, trăiam efectiv acele lucruri, descoperind o altfel de lume în jurul meu şi redescoperindu-mă pe mine ca om", spune Cristian.
"Simplul fapt că reuşeşti să termini o cursă de maraton este o performanţă în sine"
De la managerul supraponderal, cu un ritm de viaţă haotic, care îşi menţinea atenţia trează cu mâncăruri de tip fast-food şi băuturi energizante, Cristian devenise un împătimit al ieşirilor în natură şi, în scurt timp, un veritabil sportiv de performanţă. "Începusem să alerg distanţe de maraton, de peste 40 de kilometri, şi am vrut să mă verific, să văd stadiul la care ajunsesem, pentru că până atunci alergam doar singur. Am participat la concursuri şi, spre surprinderea mea, am obţinut clasări foarte bune. Dar performanţa competiţională e mai puţin importantă în lumea noastră, a iubitorilor acestui sport. Simplul fapt că reuşeşti să termini o cursă de maraton este o performanţă în sine. Şi aş vrea să mai spun ceva. Maratonul este unul dintre puţinele sporturi care îţi oferă plăcerea de a alerga umăr la umăr cu cei mai buni practicanţi ai acestui sport din lume. Aici nu avem vedete, doar iubitori de mişcare", subliniază Cristian. Chiar dacă nu-i place să insiste asupra performanţelor pe care le-a obţinut, ieşeanul a intrat şi în Cartea Recordurilor, ca membru al echipei care a parcurs, prin ştafetă, cea mai lungă distanţă alergată din lume, de 3096 de kilometri.
"Am auzit doar "accident", "trecere de pietoni""
Viaţa lui Cristian luase o nouă turnură şi toate lucrurile păreau să se fi aşezat pe un făgaş fericit. În luna aprilie a acestui an, se pregătea intens pentru participarea la Ecomaratonul de la Moeciu, una dintre cele mai grele curse de maraton montan care se organizează în România.
"Eram puţin supărat în acea perioadă, pentru că plouase foarte mult şi nu reuşeam să mă pregătesc aşa cum îmi doream. Sâmbătă, pe 16 aprilie, ziua care mi-a schimbat iarăşi viaţa, ţin minte că se mai înseninase şi m-am decis să fac o cursă lungă, de peste 40 de kilometri, prin oraş. Nu îmi plăcea să alerg pe asfalt şi ţin minte că eram puţin agasat de aglomeraţie, de maşini... Poate acesta să fi fost singurul lucru care să prevestească ce avea să mi se întâmple. La o trecere de pietoni, maşina de lângă mine a oprit, şoferul mi-a făcut semn să trec, iar eu i-am mulţumit din cap. Apoi... filmul s-a rupt. Îmi mai amintesc, vag, doar cuvintele "accident", "trecere de pietoni", pe care le striga cineva, însă nu puteam vedea nimic. Apoi am auzit spunându-se "trebuie să îi tăiem hainele" şi atunci am realizat că s-a întâmplat ceva grav", îşi aminteşte Cristian, care fusese aruncat 15 metri prin aer după impactul cu o maşină condusă de un tânăr de 22 de ani, care circula pe a doua bandă de mers.
Din acest moment, a început calvarul. "Am fost dus la Spitalul de Neurochirurgie, unde diagnosticul medicilor în privinţa şanselor de supravieţuire a fost destul de rezervat. Piciorul îmi era sfărâmat, drept pentru care a trebuit să mi se facă reconstrucţie cu plăci şi şuruburi. Cea mai gravă afecţiune a fost însă în zona capului - fractură cu înfundare de os în zona occipitală dreaptă şi hematoame pe creier, care a necesitat mai multe operaţii", explică Cristian. Practic, în urma accidentului, alergătorul ieşean a rămas fără un sfert din cap. "În ziua când mi-au fost scoase bandajele nu am avut curaj să mă uit în oglindă. Când am făcut-o, a doua zi dimineaţă, nu m-am mai putut controla şi am izbucnit în plâns. Arătam ca un monstru şi nu ştiam cum va fi viaţa mea de acum încolo", spune Cristian. Au urmat controale după controale, deoarece creierul alergătorului ieşean era grav afectat, cu paralizii temporare şi zile întregi de dureri postoperatorii. "În spital am stat 54 de zile, care s-au scurs în durerea bucuriei de a fi în viaţă, de a-mi vedea familia şi de a spera că am să-mi revin. Ţin minte că, înainte de primele operaţii, îmi făceam curaj şi îi asiguram pe toţi că o să fie bine. Dar apoi, după ce lucrurile au început să se complice şi au urmat intervenţii după intervenţii, m-a cuprins o stare teribilă de frică. Era prea multă durere, nu mai puteam suporta", îşi aminteşte Cristian Ungureanu.
Maratoniştii s-au rugat pentru el
Cursa de la Moeciu nu l-a mai prins la start. Chiar dacă de pe patul de spital nu a putut participa decât cu gândul, prietenii au alergat şi s-au rugat pentru el. La final, aceiaşi oameni minunaţi i-au dăruit medalia şi tricoul oficial al competiţiei, aşa cum el, într-un moment de altruism, a salvat viaţa unui alt alergător de cursă lungă, anul trecut, la Tuşnad, apoi l-a susţinut pe ultimii metri pentru a-l trece linia de sosire.
"Am retrăit darul fericirii de a plânge la vederea simbolului încheierii unei curse de maraton şi am realizat ce prieteni minunaţi am. Oameni ca Andrei Roşu, primul român care a alergat la Polul Nord, sau domnul Ilie Roşu, unul dintre cei mai mari maratonişti români, mi-au dedicat cursele în care au alergat cu poza mea pe tricouri. Am rămas extrem de impresionat când am auzit că, înainte de începerea maratonului Mărăşti-Mărăşeşti, s-a ţinut o slujbă în care alergătorii s-au rugat să mă fac bine. Mi-e imposibil să descriu în cuvinte ce am simţit când am aflat despre acest gest", spune Cristian.
Dragostea familiei şi a prietenilor au fost mai puternice decât durerea şi, în ciuda prognosticurilor rezervate şi a riscului ca oricând să se întâmple ceva neprevăzut, alergătorul ieşean a început, uşor-uşor, să îşi revină. "Un moment extraordinar a fost după prima intervenţie pe care am suferit-o pe creier. Mă simţeam foarte rău şi îmi era şi extrem de frică, iar soţia mea a venit la spital împreună cu duhovnicul nostru, părintele Iustinian Rareş. Am vorbit mult şi părintele mi-a dat, la sfârşit, Acatistul Sfântului Nectarie Taumaturgul, la care m-am rugat în fiecare zi de atunci. Toată această experienţă m-a apropiat mult de Dumnezeu şi, datorită acestei apropieri, mi-am găsit liniştea de care am nevoie pentru a trece de această grea încercare", spune Cristian, care aşteaptă acum ca lucrurile să reintre în normal, pentru a putea suporta o altă operaţie grea, de această dată de protezare a craniului.
Visa să refacă cursa maratonului în Grecia
Într-un interviu acordat în cursul anului trecut, înainte de accident, Cristian Ungureanu îşi exprima o singură dorinţă - să nu renunţe la alergat. "Dorinţele mele cele mai mari, şi de care am să mă ţin până am să le îndeplinesc, sunt să refac cursa maratonului în Grecia şi să alerg în New York şi Chicago", spunea pe atunci Cristi. "Alerg pe o stradă şi mă simt admirat, alerg peste câmpuri şi zăresc o căprioară, un iepure sau o vulpe, alerg prin pădure şi surprind un vultur, alerg printr-un lan de grâu, visându-mă Brad Pitt în Troia, alerg şi natura mi se întinde la picioare, în toată splendoarea ei", îşi nota Cristian, pe blogul personal, trăirile care i-au schimbat viaţa şi l-au făcut să se îndrăgostească de această minunată lume a mişcării în natură.
