Vreme de 100 de ani, mănăstirea Turnu, din judeţul Prahova, căzuse în uitare. A fost reactivată la 1 iulie 1997 pe locul vechii curţi domneşti de la Târgşoru vechi, de lângă Ploieşti. Pe un teren de câteva hectare se mai vedeau ruinele a trei biserici. Călugării au venit pe 27 august. Nimeni nu-şi imagina câte piedici aveau să se ţină lanţ pentru ca la Turnu să nu se mai săvârşească Sfânta Liturghie niciodată. Deşi iţele erau atât de încâlcite, Dumnezeu le-a descurcat, din aproape în aproape, încât astăzi, stareţul mănăstirii, ieromonahul Valentin Mâţu, este convins că toate acestea s-au întâmplat numai pentru că aşa a fost voia Sa.
A ajuns la Târgşor într-o zi de marţi. În juru-i nu vedea decât câmp deschis, (câteva hectare), la mică distanţă, o biserică veche şi degradată, ruine, şanţuri şi dâmburi rămase în urma cercetărilor arheologice, buruieni crescute mult peste statura unui om. Noua sa misiune era să refacă în aceste locuri ce a fost cândva, adică o mănăstire înfloritoare. Obştea cu care trebuia să reînvie viaţa de odinioară era compusă dintr-un monah mai în vârstă şi doi fraţi, din aceaşi mănăstire din care venise şi el, „Sfântul Nicolae” - Sitaru. Privea c-un fel de teamă, cumpănind între a pleca şi a rămâne. „Atunci m-a luminat Dumnezeu şi am zis în sinea mea că dacă plec, următorului, care va fi trimis, că eram convins că vor trimite pe altcineva, îi va fi foarte greu, pentru că toţi or să-i spună «voi sunteţi nestatornici, n-aveţi răbdare. Uite, am adus nişte călugări, au stat ce au stat, apoi au plecat. Şi aşa o să faci şi tu». Şi atunci, am ales să lupt, să rezist cât pot de mult, în speranţa că, la un moment dat, voi fi schimbat şi că va veni altcineva...”, începe să ne povestească ieromonahul Valentin Mâţu.
„Mă opream să văd zidurile bisericii părăsite”
Pe un teren de câteva hectare se mai vedeau ruinele a trei biserici. Ctitoria lui Ţepeş şi Antonie Vodă era întreagă, chiar dacă, uneori, vacile se mai adăposteau de ploaie înăuntru, după cum scrie Andrei Vlădăreanu, unul dintre apropiaţii mănăstirii, redactor la „Lumea credinţei”. Lângă ea, fundaţiile şi beciurile caselor domneşti şi ale chiliilor erau năpădite de buruieni şi lăstăriş. La drum, Biserica Albă, ruinată şi ea şi răscolită de studiile arheologice întreprinse. Tot la drum, fundaţia bisericuţei atribuite lui Vladislav al II-lea. Mai departe, în câmp, Biserica Roşie, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, ctitorită de Mihnea Turcitul. „Mult spus biserică. Un singur perete, cel sudic, mai era în picioare, deşi în sat mai trăiesc oameni care au fost botezaţi în ea. Cumplită privelişte pentru ceea ce purta numele de «Rezervaţia arheologică de la Târgşoru Vechi»”.
În Protoieria Ploieşti, aceasta era a treia mănăstire reactivată (singura de călugări). „Din constatările mele pe teren, ca protopop, simţeam lipsa unei mănăstiri de călugări aici, în apropiere de Ploieşti. Şi mergând deseori în inspecţie în comuna Târgşoru Vechi, la parohiile de acolo, treceam pe lângă acest sit arheologic. Mă opream să văd zidurile bisericii părăsite, pline de buruieni, vedeam acele pietre care mai marcau fundaţiile celorlalte biserici. Şi ştiind că aici fusese cândva o viaţă autentică monahală, simţeam că trebuie să se reactiveze viaţa de odinioară a călugărilor care sunt înmormântaţi pe lângă zidurile bisericii pe care aţi văzut-o în picioare. Împreună cu un preot din apropiere, părintele Florin Nedeloiu, am cercetat prin arhive despre istoricul acestei mănăstiri. Am pus cap la cap tot ce am strâns şi ne-am adresat PF Patriarh Teoctist, care a binecuvântat cu bucurie reactivarea mănăstirii. Mănăstirea a fost reactivată cu data de 1 iulie 1997, dar noi nu aveam călugări. Preafericitul ne-a binecuvântat să căutăm noi călugări”, îşi aminteşte părintele Gheorghe Lazăr, protopop de Ploieşti. A căutat, astfel, monahi pe la Cernica, la Căldăruşani, la Darvari, şi a găsit, în cele din urmă, înţelegere la Mănăstirea Sitaru.
Ispitele începutului
Călugării au venit pe 27 august, împreună cu ierodiaconul, pe atunci, Valentin.
Nimeni nu-şi imagina însă câte piedici aveau să se ţină lanţ pentru ca la Turnu să nu se mai săvârşească Sfânta Liturghie niciodată. Dar nu le-a fost cu putinţă celor răi. Deşi iţele erau atât de încâlcite, Dumnezeu le-a descurcat din aproape în aproape, încât astăzi părintele stareţ este convins că toate acestea s-au întâmplat numai pentru că aşa a fost voia Sa.
Nădejdea că toate vor avea sfârşit bun l-a făcut să nu renunţe. Dumnezeu i-a trimis alături oameni cu inima mare, iubitori de Biserică şi dreptate, astfel încât, astăzi, la Târgşoru Vechi de lângă Ploieşti reînvie viaţa unei mănăstiri istorice. A fost instalat stareţ pe 22 septembrie 1997. Ideea de imposibil îi dădea o stare de frică, pe care atunci nu şi-o putea explica. „Ca întotdeauna, ca o ispită, trebuia să am o neclaritate. Aveam o idee preconcepută, că mănăstirea trebuie să aibă obligatoriu teren, să fie proprietar şi apoi să construiască. Or această mănăstire nu avea teren. Şi asta mă speria. Cum să fac mănăstire, dacă nu am teren. Şi îmi ziceam că nu se poate, pentru că mănăstirea nu se putea construi pe un teren care nu era în proprietatea ei. Nu puteam obţine nici un aviz pentru a construi ceva. Mi se părea o luptă inegală. Oriunde ne duceam, ne spuneau că nu avem voie”, continuă părintele Valentin.
„Nu aveam voie să pierd”
Au găsit o monografie, redactată în timpul regimului comunist, din care au aflat că mănăstirea are documente care să demonstreze că nu e chiar aşa de săracă precum părea. Dar, din nefericire... „Ne aflam undeva prin decembrie. Potrivit Legii 18, noi trebuia să depunem actele pentru retrocedarea terenurilor (n.r: confiscate în anul 1945) până în februarie. Dar nu am putut scoate documente de la Arhivele Statului, întrucât aceştia se aflau în concediu până după data la care trebuia să depunem noi... Au fost nişte momente de tensiune extraordinară...”, îşi aminteşte părintele.
Singura soluţie pentru descoperirea unor „adevăruri” era rugăciunea... „În această tensiune, am «descoperit» la Pavecerniţă o rugăciune către Maica Domnului, care m-a ajutat enorm: «Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, în vremea vieţii mele nu mă lăsa pe mine. Ajutorului omenesc nu mă încredinţa, ci însăşi mă sprijineşte şi mă miluieşte». Şi o rugam mereu pe Maica Domnului să mă lumineze. A doua zi veneau tot felul de oameni cu sugestii. Eu nu înţelegeam, şi spuneam că nu vreau ajutor omenesc. Şi eram aşa, într-o presiune îngrozitoare, pentru că simţeam presiunea Bisericii. Nu aveam voie să pierd. Era, de fapt, o ispită. Pe urmă, am văzut că dacă ai răbdare, te rogi, lupţi, Bunul Dumnezeu împlineşte toate neputinţele”, este convins părintele stareţ.
Asfel, într-o zi, la mănăstire a venit un tânăr, student în anul al III-lea la Drept, care şi-a oferit ajutorul. Având în vedere vârsta lui, părintele stareţ l-a privit neîncrezător, dar nu l-a refuzat. Tânărul generos de atunci, Andrei Vlădăreanu, a devenit apoi consilier juridic al Arhiepiscopiei Bucureştilor, iar în prezent este consilier în Episcopia Slatinei. „Şi spre surpriza mea, omul acesta a pus atât de mult suflet, încât el mă determina să merg peste tot. Au fost situaţii în care se ducea numai el. Pe atunci, el ucenicea la un avocat, care ne-a sugerat să întocmim un proiect de hotărâre de Guvern, prin care să ni se retrocedeze pământul. Pentru aceasta, ne trebuia hotărârea Consiliului Local. La şedinţa Consiliului Local trebuia să fie prezente 13 persoane, astfel încât şedinţa să fie statutară. Când am numărat erau 12. Tremuram şi îmi spuneam că nu se mai poate face nimic... Era o doamnă, care i-a numărat de 3 ori, şi de 3 ori i-au ieşit 13. A făcut şi apelul nominal şi tot 13 i-au ieşit. Şi toţi cei care erau acolo au hotărât ca mănăstirea să fie împroprietărită. Apoi, documentele au fost transferate către Consiliul Judeţean”, explică ierom. Valentin.
Fals în acte
Dar timpul trecea fără nici o veste. Aşa se face că şi-au luat inima în dinţi şi au mers personal la consiliu. Cu stupoare, au aflat că aici se semnase pentru a fi trimis la Guvern un alt document decât cel prin care mănăstirea avea să-şi primească pământurile înapoi. Prin noul document, falsificat de o anume persoană care, între timp, a plecat din lumea aceasta, terenurile de lângă Târgşor ar fi revenit Muzeului de istorie Ploieşti, şi nu mănăstirii. S-a descoperit, în cele din urmă falsul, iar documentul n-a mai fost trimis la Guvern.
A urmat o serie de procese pentru stabilirea proprietarului terenului. „Am dat în judecată fosta Intreprindere Agricolă de Stat (IAS) care avea în administrare acest teren. În prima fază, era în 1999, am pierdut. Întrucât, ulterior, au intrat în proces Muzeul de istorie, Consiliul Judeţean şi Prefectura Ploieşti de partea Ceresului (continuatuare a fostului IAS), s-a complicat situaţia. Am făcut recurs la Tribunal, pe care l-am câştigat. Apoi au făcut ei recurs la Curtea de Apel, pe care l-au pierdut. Şi, în ultimă instanţă, au făcut recurs la Curtea Supremă de Justiţie”, mai spune pr. Valentin.
Trebuia făcut ceva. Şi cum arma cea mai la îndemână a monahului este postul şi rugăciunea, din porunca stareţului, întreaga obşte, compusă din 7 monahi pe atunci (astăzi, în mănăstire vieţuiesc 10 călugări), a ţinut post negru trei zile şi s-a rugat în permanenţă. În cea de-a treia zi, mănăstirea a primit o vizită din partea unei judecătoare. Ceea ce au aflat i-a uluit, dar i-a îndemnat să continue demersurile. „Doamna aceasta îmi zice «Părinte, am venit în numele colegei mele care v-a judecat şi care vă cere iertare. A fost ameninţată. Aţi pierdut, pentru că ea n-a avut curajul să le ţină piept»... Apoi a fost mult mai simplu. Am ajuns la Curtea Supremă de Justiţie, eram procesul nr. 1. Parcă-l văd şi acum pe Andrei, avea aşa de mari emoţii! Era în ultimul an şi reprezenta mănăstirea prin Casa de avocatură la care era ucenic... Am văzut că toţi îl ascultau pe Andrei cu relaxare, dar... Urma ca după amiază să se pronunţe sentinţa. Se refuză! Şi de ce?... Incredibil! Ce se întâmplase?! În perioada în care procurorul general a semnat promovarea recursului lor, nu avea dreptul. Din acest motiv judecătoarele erau indiferente. Nici nu s-au uitat în dosar, înţelegeţi!? Recursul era nul”.
Restaurarea bisericii
După un lung şir de încercări omeneşti, inconştiente, de a para voinţa lui Dumnezeu, din anul 2001, mănăstirea este stăpâna bisericilor sale şi a terenului înconjurător.
După ce au încheiat cu procesele, s-a pus problema restaurării mănăstirii. Oficiau zilnic Sfânta Liturghie în spaţiul în care astăzi se află trapeza mănăstirii. Tot în această clădire se află stăreţia şi chiliile. „Iniţial am stat cu chirie aici, pentru că e o zonă de protecţie, 100 de metri de jur împrejurul drumului nu se poate construi nimic. Ne judecam cu Ceresul, dar stăteam cu chirie în casa lor. Oricum, ne ameninţase că ne alungă de aici, a fost o problemă de care nu mai vreau să-mi mai amintesc. Astfel, în 2004, la o licitaţie de vânzare a activelor Ceresului, am cumpărat această casă, reuşind să încropim un pic de gospodărie. Cu timpul, vrem să facem şi un parc aici în faţă şi probabil că vom face un azil unde câţiva bătrâni vor putea sta liniştiţi”, ne explică părintele stareţ.
Au început cu acoperirea bisericii. A fost refăcută după proiectul cunoscutului arhitect Călin Hoinărescu. Apoi, s-a dat comandă pentru o catapeteasmă. Deşi mănăstirea nu avea nici un venit, toate s-au dovedit a fi posibile. S-au găsit oameni care au intrat în biserică şi au zis că ajută, astfel încât biserica „Sf. Nicolae” şi „Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil” de la Mănăstirea Turnu are astăzi una dintre cele mai frumoase şi mai scumpe catapetesme din ţara noastră, o adevărată operă de artă, realizată de Constantin Moroiu.
A fost refăcută, de asemenea, şi fresca interioară a bisericii, de pictorul Romeo Andronic. Cu timpul, au pardosit biserica şi au pus încălzire centrală. Şi multe alte lucrări s-au făcut la această biserică din te miri ce. Biserica mănăstirii este aproape întotdeauna plină de credincioşi.
Datorită conjuncturii, în timp, de mănăstire s-au apropiat câţiva tineri cu drag de muzica psaltică. Aşa se face că, astăzi, duminica, la Sfânta Liturghie şi la privegheri, corul care dă răspunsurile la strană este alcătuit din mireni(doi stomatologi, un inginer, un student şi un actor).
▲ Satul cu biserici
Cândva, umilul sat Târgşor, aflat la 7 kilometri de Ploieşti, era un prosper centru comercial al Ţării Româneşti, aşezat pe drumul comercial ce lega Braşovul şi Europa Apuseană de Constantinopol. Aceasta i-a determinat pe voievozi să construiască aici o curte domnească.
Prima menţiune despre oraşul domnesc al Târgşorului datează din vremea lui Mircea cel Bătrân, de la 6 august 1413, când, printr-un hrisov, acesta acorda privilegii domneşti negustorilor. În anul 1447, la Târgşor ridica o biserică domnitorul Vladislav al II-lea, despre care cronica zice că a fost ucis de Vlad Ţepeş în 1456 pe uliţele din Târgşor. Vlad Ţepeş avea să ridice şi el, la Târgşor, în 1461, o frumoasă biserică, în interiorul curţii domneşti pe care o închina Sf. Ier. Nicolae. Aceasta există şi astăzi.
Perioada cea mai frumoasă a Târgşorului este legată de voievodul Neagoe Basarab (1512-1521), care locuieşte aici şi ridică o biserică, după cum spune cronica, ale cărei ruini se mai vedeau încă pe la 1938. „Noi am descoperit nişte fundaţii, la un moment dat, în zona în care ea este schiţată că ar fi fost şi credem că la săpăturile ulterioare vom şti mai multe”, ne explică părintele stareţ.
Cele mai multe hrisoave ale lui Neagoe Basarab au fost de la Târgşor.
Ca urmare a comerţului înfloritor, negustorii de aici ridicau, în anul 1536, lângă ruinele termei romane, o biserică ce va rămâne nepictată, motiv pentru care a rămas în memoria oamenilor ca „Biserica Albă”. Avea ca ocrotitori pe Sfântul Ier. Nicolae şi pe Sf. Pantelimon. „Biserica negustorilor era biserica cetăţii, a Târgşorului, celelate erau ale mănăstirii. Pentru că era curte voievodală, bisericile erau domneşti. Aceasta era regula, iar la bisericile domneşti slujeau numai călugări”, mai spune părintele.
100 de taleri pentru Spitalul săracilor
Continuând tradiţia marilor domnitori, voievodul Mihnea Turcitul a construit, în anul 1589, biserica „Adormirea Maicii Domnului”, din care astăzi se mai vede doar peretele dinspre miazăzi.
Căzută în ruină, biserica ridicată de Vlad Ţepeş a fost restaurată în anul 1671 de Antonie Vodă din Popeşti (1669-1672) care, fiind bătrân şi simţindu-şi sfârşitul aproape, a sfinţit-o înainte de a fi repictată, adăugându-i un nou hram: „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”.
Mai târziu, Sfântul Voievod şi Martir Constantin Brâncoveanu (1688-1714), a cărui soţie era nepoata lui Antonie Vodă, a rânduit zugrăvirea bisericii domneşti din Târgşor. „La 1752, Grigorie Ghica închina Mănăstirea Turnu - Târgşor Spitalului «Sf. Pantelimon» (spitalul săracilor) din Bucureşti, implicit Eforiei Spitalelor Civile. La vremea respectivă, mănăstirea trebuia să dea 100 de taleri anual săracilor. Astfel, începea o perioadă nefastă pentru mănăstire. Se pare că o parte din teren, fiind administrat de persoane civile, a provocat foarte multă suferinţă călugărilor de aici”, continuă ierom. Valentin.
Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, ultimul stareţ, arhimandritul Ruvim, a fost nevoit să construiască o nouă biserică şi chilii la celălalt capăt al moşiei mănăstirii, la 3 kilometri distanţă, în Crângul lui Bot. Acesta a murit în chip misterios, iar obştea monahală de atunci s-a risipit. Timp de 100 de ani, mănăstirea s-a aflat în ruină.
▲ Călugării apicultori
Principalul venit al mănăstirii este astăzi apicultura. Au încercat să cultive la început grâu, floarea soarelui, rapiţă, apoi au căutat să aducă venit mănăstirii cu un atelier de lumânări de ceară, cu tămâie, icoane, până când s-au apucat de albine. Cu mici încercări, astăzi „avem 200 şi ceva de familii, sperăm ca anul ăsta să facem 500, şi poate, cu ajutorul lui Dumnezeu, să reuşim ca peste câţiva ani să ajungem la 1000, 1000 şi ceva de familii. Am vândut miere la pangarele mai multor mănăstiri, avem etichetă, certificat de calitate, de acreditare”, ne mai spune ieromonahul Valentin Mâţu.
Pentru această activitate, Mănăstirea Turnu - Târgşoru Vechi deţine un stivuitor specializat pentru lucrări apicole, unic în România. Anul trecut, agricultura şi apicultura au adus o treime din fondurile mănăstirii.
