Locul hărăzit împământenirii unui lăcaş de rugăciune stă doar în puterea lui Dumnezeu. Omul doar împlineşte vrerea Lui. Şi, de fiecare dată, locul respectiv poartă în sine o mărturisire de credinţă pe care nici timpul, nici vremurile nu o pot şterge.
Este şi cazul Mănăstirii Dridu, din Episcopia Sloboziei şi Călăraşilor, care s-a înălţat în lutul din care s-a plămădit, deodată cu aşezările oamenilor şi credinţa în Dumnezeu, fapt dovedit şi de numele unor cătune din zonă. Şi tot Cel ce dă viaţă totului a hărăzit-o pe maica Gabriela Haraga să vină aici, să scoată, cu jertfă, din uitare locul şi să ridice pe el mănăstire, spre veşnică mărturisire a puterii Lui.
Drumuri rumenite de soare şi ploi brăzdează întinsul ca nişte galerii de cârtiţe. O linişte de clisă se întinde peste câmpuri, atât de vâscoasă, încât bâzâitul unui bondar răsună în timpane, sacadat ca zbârnâitul unui motor de buldozer.
Câteva sate se preling de-a lungul văii mâloase a Ialomiţei. Şi peste toate s-a aşezat o lumină galben-verzuie, în care se reflectă, ca într-o oglindă, ruperea verde de codri, lanurile, brusturii, boziile, zarzării şi corcoduşii. Tufe de măceşi şi maci înfloriţi "stropesc" din loc în loc cu roz şi roşu sângeriu câmpia.
Şi-n această nemărginire verde, biserica Mănăstirii Dridu, de pe dealul Busuioc, de "La Metereze", pare a se fi înfipt cu turlele în cer, dând strălucire împrejurului, ca o torţă de argint.
Credinţă şi continuitate în hotarul unei armonii
Urc drumul în pantă spre mănăstire, minunându-mă câtă ordine şi lumină a născut pământul în acest loc, câtă pace a scuturat cerul peste dealul acesta şi cât de bine se simte natura însăşi aici şi pelerinul ajuns în hotarul acestei armonii.
Dridu, satul de la poalele mănăstirii, cu cătunele sale Dridu-Movilă, Sărindarul de Jos, Sărindarul de Sus, toate amintesc prin numele lor de mirifica vatră pustnicească de odinioară. Dar aici, urmele de locuire (aşezare din epoca bronzului - mil. III î.Hr.) urcă în timpuri până spre începuturi, iar numele satului, datorită acestor urme şi a altora de după ele, a devenit emblema unei vechi culturi româneşti: "Cultura Dridu".
Localitatea este menţionată în documente încă din secolul al XV-lea. La începutul secolului al XVI-lea, satul Dridu devine mănăstiresc, fiind dăruit de Radu cel Mare (1495-1508) Mănăstirii Dealu, iar în 1533 Radu de la Afumaţi poartă o bătălie sângeroasă cu turcii pe câmpia de aici. Pe vremuri, pe aceste locuri a existat şi o cetate a domnitorului Matei Basarab.
Exact aici, în ţărâna acestui loc atât de încărcat de istorie, prin binecuvântarea vrednicului de pomenire patriarh Teoctist şi a purtării de grijă a vrednicului de pomenire episcop Damaschin al Sloboziei şi Călăraşilor, s-a început construcţia aşezământului. La 14 septembrie 1992, Înalt Preasfinţitul Nifon a pus piatra de temelie a actualei mănăstiri. Dar începutul aşezământului fusese zidit cu mult timp înainte în inima maicii Gabriela Haraga, care avea să devină prima lui călugăriţă.
Smerită, dar bucuroasă de vizită, maica stareţă Gabriela m-a purtat mai întâi în biserică, unde, după închinare, mi-a dezvăluit, cu reţinere, multele etape şi încercări care au marcat această lucrare.
Jertfa începutului şi împlinirile ce au urmat
Intrată în monahism din 1981, ucenicind apoi în mănăstirile Nămăieşti, din Argeş, şi Slatina, din Olt, dar permanent cu cuvântul ziditor al părintelui Paisie Olaru din ţinutul Neamţului, duhovnicul său, pe care îl purta în inimă, maica Gabriela a străbătut Moldova şi Ardealul, cu icoanele pe care le picta în spate, ca să strângă bănuţ cu bănuţ pentru mănăstirea pe care visa să o ridice. Şi când Domnul a hotărât că a sosit vremea, i-a îndreptat paşii spre necunoscuta câmpie a Ialomiţei, căci aici urma a se împlini vrerea Lui.
"Când am urcat acest deal, unde au fost aruncate gunoaiele satului, am ştiut că aici se va ridica mănăstirea. Îmi şi imaginam cum vor arăta chiliile şi biserica, în acest loc unde se întâlnesc râurile Ialomiţa şi Prahova.
Fusesem suficient de pregătită "în lume", cum mă sfătuise duhovnicul meu, pentru a începe lucrarea, pentru a rezista până la sfârşit, în aşa fel încât timpul să nu pună nici stavilă asupra mea.
Aici, totul era pustiu, iar oamenii din jur erau pustiiţi pe dinăuntru.
Am locuit mai întâi în nişte gropi rămase în urma săpăturilor arheologice de pe acest deal. Am dormit pe paie şi scânduri, iar pravila o împlineam într-un bordei. Patru-cinci ani am stat la lumânare şi am muncit cot la cot cu meşterii. Ne-am mutat apoi într-o baracă cu celofan în loc de geamuri, şi în cele din urmă în chilii" îşi aminteşte maica stareţă. Ceea ce trece cu vederea, dar o spun cei care cunosc începuturile mănăstirii, este faptul că a purces la drum cu o soră şi un frate de sânge, care au devenit şi ei monahi, că mare ajutor a primit de la familie şi de la mulţi credincioşi din Moldova.
"Încet-încet, văzând că se ridică mănăstirea, oamenii din jur au început să vină la slujbe. Am încercat să facem pomeni în fiecare sâmbătă, de fiecare mare praznic, să le oferim icoane şi aşa ne-am împrietenit şi i-am adus pe oameni în biserică", mai spune maica Gabriela.
Sfântul lăcaş a fost ridicat în patru ani, cu sprijinul principalilor ctitori, Dumitru şi Steluţa Irinescu, pe care maica i-a cunoscut întâmplător la Bucureşti, şi al altor oameni de bine. Şi tot această familie l-a adus şi pe pictorul Dumitru Macovei, iar Dumitru Gârea a făcut stranele. Aşa a înţeles maica stareţă că aici "se cerea Sfântul Dimitrie", hram care se adăuga celorlalte două: "Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil" şi "Acoperământul Maicii Domnului". Biserica a fost sfinţită în 2002.
Sub harul unei tonice şi odihnitoare lucrări
La început, la Dridu au fost 16 surori. Astăzi sunt în mănăstire 12 monahii, multe din ele bătrâne, toate sub ascultarea maicii stareţe şi a duhovnicului Emilian Moroşanu.
Pictura, de o frumuseţe cerească, o combinaţie unică între frescă şi tempera, amintind de stilul brâncovenesc, transcende în prezent evlavia, sfinţenia şi smerenia oamenilor de altădată şi a vremurilor lor, emoţionându-te tonic, odihnitor. Moaştele Sfinţilor Sava, Ignatie, Tiron, ale Sfântului Apostol Andronic, apoi cele ale Sfântului Acachie şi icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului întregesc ca o aureolă harică statutul de loc sfânt ales de Dumnezeu.
Maicile se gospodăresc singure, lucrează în grădină, la păsări, la animale, în livadă, în atelierele de pictură şi sculptură, confecţionează metanii, fac croitorie şi se roagă, dăruind cu bucurie celor ce le calcă pragul din toate aceste roade.
"Am dorit să facem ceva pentru lume, pentru cei din jurul nostru, pentru aproapele nostru, căci aşa simţim că am umplut golul din noi", îmi mărturiseşte maica stareţă Gabriela. Iar maica schimnică Taisia îmi spune că se roagă "cât poate ea la Domnul, ca să fim mai buni, să învăţăm să iertăm pe cei care greşesc şi să facem numai fapte bune".
Am plecat de la Dridu cu sentimentul unei împliniri. Şi nu ştiu dacă acest sentiment era al meu. Dar, cu siguranţă, împlinire se numeşte această mănăstire şi lucrarea maicilor care se nevoiesc între zidurile ei.
