Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Societate Reportaj Duhovnicul plecat la cer să pregătească înveșnicirea ucenicilor

Duhovnicul plecat la cer să pregătească înveșnicirea ucenicilor

Galerie foto (9) Galerie foto (9) Reportaj
Un articol de: Dumitru Manolache - 07 Mar, 2021

Într-un azi confuz și agitat în care, inconștienți, ne surpăm spiritual, pacea și liniștea cu care marele duhovnic Visarion de la Clocociov a răspuns cu aproape două decenii în urmă chemării lui Dumnezeu, urcând la El pentru a pregăti fiicelor și fiilor lui duhovnicești, din timp, lăcașurile din cer în care urmează ca ei să se așeze, este exemplar. ­Lumina ce izvorăște din câteva morminte săpate în cimitirul Mănăstirii ­Clocociov, din Episcopia Slatinei și Romanaților, la vreme de pandemie, semn al așteptării și ­întâmpinării veșniciei, dă măsura nevoii noastre continue de speranță și mântuire.

Am ajuns la Mănăstirea Clocociov într-o zi răcoroasă, cu lapo­viță și ploaie, în interminabila și insuportabila noastră pandemie, încercând să pătrundem taina trăirii deodată în cer și pe pământ. Această pre­zență continuă de mână cu veș­nicia, darul pe care îl oferă, cu generozitate, părintele Visarion Coman, fostul preot al obștii de aici, maicilor și miilor de fii și fiice duhovnicești, din întreaga țară și din străinătate, pe care i-a avut. O hrană pentru suflet, tonică, vindecătoare, dar în ace­lași timp și pregătitoare pentru marele drum spre cer. Aveam să înțelegem profund lucrul acesta descoperind, cu surprindere, mai întâi în cimitirul mănăstirii câteva gropi proaspăt săpate, cu pământul reavăn mustind de lumină, și apoi mormântul în care veșnicește părintele, în dreapta bisericii noi a sfintei așezări. Un loc cald, viu, cu flori respirând în ghivece și cu lumină pâlpâind zi și noapte în candele. Totul în jurul părintelui vorbește despre viață, pentru că el însuși este viu printre noi. Chiar și gropile săpate în ­cimitir, la cererea maicii starețe Iulia Băgăceanu, tot despre viață vorbesc. Despre viața cea fără de început și fără de sfârșit, spre care nădăjduim și despre care ne vorbește, chiar și tăcând, duhovnicul Visarion.

O viață de încercări și râvnă

„Se spune că părintele Visarion a spovedit aproape un milion de oameni, mai ales în ultimii 25 de ani ai viețuirii sale. Nu cunosc un alt caz asemănător în țara noastră, cel puțin în secolul 20. Cred că asemenea performanțe numai Sfântul Ioan de Kronstadt le-a avut și le-a depășit, pentru că Sfântul Ioan deja practica o spovedanie publică, la fel ca în primele secole creștine”, mărturisea în 2012 arhimandritul ­Ioachim Pârvulescu, starețul ­Mănăstirii Lainici.

Născut la 28 octombrie 1921, în Ivești, județul Galați, fiind primul copil al lui Dumitru și al ­Ioanei, părintele Visarion a primit la botez numele de Vasile. Încă de mic, a vizitat multe locuri de evlavie, a învățat cojocăria, iar în 1944, fiind pe front, a fost luat prizonier, într-un lagăr din Rusia, unde a stat un an și trei luni. Dar sfinția sa vedea în toate acestea nu un eveniment neplăcut din viața sa, ci o mare purtare de grijă a lui Dumnezeu. Întors în țară, a mers la Mănăstirea Bogdana, unde „văzând că sunt om garantat pentru mănăstire”, cum le mărturisea fiilor duhovnicești, a fost călugărit, hirotonit diacon, apoi preot și duhovnic. A trecut pe la Mănăstirea Măgura, din județul Bacău, pe la Schitul „Înălțarea Domnului” de la Stirigoaie, iar în 1959, acestea fiind desființate de comuniști, a fost obligat de autorități să părăsească sfântul lăcaș. Împreună cu două maici a mai rămas însă câteva luni în schit, fiind trimis în judecată pentru că purta încă... haină monahală! Starea precară a sănătății sale a făcut ca instanța să-l absolve de vină și să-l salveze de la închisoare. Apoi, până în 1965, a locuit prin mai multe case din județul Bacău (comuna Lespezi, comuna Buhoci ș.a.), „câști­gându-și existența din meseria de cojocar, păstrându-și taina ascunsă de ochii lumii”, cum ne mărturisește părintele Nicolae Bălășoiu, actualul duhovnic al obștii de la Clocociov, cel care s-a numărat, și cuvioșia sa, printre cei un milion de fii duhovnicești ai părintelui Visarion. Timp de un deceniu, a fost duhovnicul Mănăstirii Sucevița, de unde, obligat de reumatismul sever dobândit încă de la vârsta de 28 de ani, a fost nevoit să plece într-un loc cu climă mai caldă. „Așa se face că după multe căutări, Dumnezeu îi descoperă părintelui și celor câteva maici care îl însoțeau ­Mănăstirea Clocociov, locuită la vremea aceea de doar trei maici. Astfel, în 24 mai 1976, începe la Clocociov rugăciunea continuă, prin dumnezeiasca Liturghie săvâr­șită zilnic și munca asiduă de șantier pentru repararea mănăstirii distruse aproape în întregime, la care adesea participa și dânsul. Bucuria și dragostea de a sluji lui Dumnezeu îi dădeau putere părintelui, care nu simțea trecerea timpului decât trupește. La 80 de ani spunea: «Eu mă simt ca la 20 de ani, sufletul meu este același. Numai trupul este mai neputincios»”, ne mai mărtu­ri­sește părintele Nicolae Bălășoiu.

Ultimele luni de viață petrecute pe pământ au fost un adevărat câmp de lupte între râvna deosebită de a sluji și spovedi și boala necruțătoare care îi afecta organismul. Ultima Liturghie pe care a săvârșit-o a fost cea în ­cinstea Maicii Domnului, la praznicul Bunei Vestiri, „prelungită parcă în chip profetic, când părintele, adunându-și ultimele puteri, a miruit pe toți credincioșii, până la ultimul”, cum ne poves­tește părintele Nicolae, duhovnicul actual al Mănăstirii Clocociov.

Lucrarea continuă a părintelui

Ultima noapte petrecută de părintele Visarion în chilia sa primitoare a fost cea din 26 spre 27 martie 2002. O noapte de dureri insuportabile, de vreme ce l-au făcut să mărturisească, cum nu o făcuse niciodată, că se simte atât de rău, încât nu mai poate merge la biserică. Într-o altă noapte, cea din 11 spre 12 aprilie 2002, a fost chemat la Domnul, sfârșitul său pământesc fiindu-i ca și întreaga lui viață: discret, în liniștea nopții, în atmosfera suferinței dintr-un salon modest de spital, împărtășind până și prin moartea sa suferința aproapelui, pe care l-a iubit și pentru care s-a jertfit.

Au urmat zile de rămas bun și de lacrimi pentru toți cei care l-au cunoscut. Au venit oameni din toată țara și din străinătate pentru a-i săruta mâna care le dăduse dezlegări și binecuvântări. Iar părintele, la fel de delicat și după moarte, le-a oferit mâna caldă, neînțepenită, plină de viață. „Deși plecat dintre noi trupește, părintele este mai viu ca oricând, prezent în mijlocul nostru ca un tată, rugător, la fel de răbdător ca întotdeauna, cu toate neputințele și micimile noastre. Mormântul lui are o căldură dumnezeiască pe care o simt toți cei care vin aici. Lespedea lui rece primește, asemenea scaunului de spovedanie de odinioară, lacrimile, nedumeririle și întrebările tuturor. Desigur, părintele cel bun îi aude și îi ajută pe toți...”, se arată într-un volum comemorativ intitulat „Un chip al blân­deții. Părintele Visarion, duhovnicul de la Clocociov-Slatina”, editat în 2012, la un deceniu de la plecarea sa la Domnul.

„La moarte, sufletul dispare din om, se ridică la cer, rămâne trupul, care va învia și iar se va lega cu sufletul, așa cum a fost pe pământ, cu trup și suflet, dar trup spiritual, desigur, care nu va mai putrezi, nu va mai mânca. Și, așa cum spun sfinții, noi, oamenii, vom avea același trup, numai că el va fi îngeresc. Simțurile de pe lumea asta nu dispar în lumea cealaltă, numai că ele vor gusta numai dulceață, adică omul va avea gust plăcut, vederi frumoase, sunete armonioase... Și din nimic, și dintr-o firimitură cât urechea acului se va face ­trupul cum a fost pe pământ, ca să primească ori bune, ori rele, după cum a luptat în această viață. Dacă Dumnezeu din nimic a putut să facă pământul, apoi dintr-o firimitură de țărână poate să facă același om”, le spunea părintele Visarion fiilor lui duhovnicești.

Maica stareță de la Clocociov, stavrofora Iulia Băgăceanu, l-a avut duhovnic pe marele părinte 48 de ani. „Îmi amintesc de acele ore pline de bucurie duhovnicească în care sfinția sa ne aduna seara în trapeză, după Utrenie, la Măgura, și ne vorbea două-trei ore din «Viețile Sfinților», din ­«Pateric», apoi despre chinurile iadului, și încheia cu bucuriile și fericirea raiului. Iar noi, pline de bucurie, ne duceam fiecare la chilii. În îndemnurile sale ne spunea: «Prețuiți timpul! Dumnezeu ne va cere socoteală de timpul pe care ni l-a dat, cum l-am petrecut. Dumnezeu este prezent în tot ­locul, ne vede, ne aude! Nu pierdeți vremea, citiți, rugați-vă!» Avea atâta răbdare și blândețe la scaunul de spovedanie și ușura sufletul, era milostiv, dădea de pomană celor care veneau și cereau, era iubitor de străini, blând, postitor, nevoitor, smerit și râvnitor în cele duhovnicești”, își amin­tește cuvioșia sa.

Iată de ce, și iată cum, părintele Visarion este o continuă prezență la Clocociov și o continuă chemare, care nu rămâne fără răspunsuri. Altfel cum s-ar explica prezența tinerelor surori gemene Andreea și Alexandra, care au renunțat de bunăvoie la acest confuz și agitat prezent, și care acum se nevoiesc în lavra monahală oltenească de la Clocociov? Sau alte două surori gemene, Andreea și Evdochia, maici de ceva vreme în același așezământ? Cum se explică prezența zilnică a zeci și zeci de oameni, de toate vârstele, care vin singuri sau cu familiile la mormântul părintelui, dacă nu ca răspuns la chemările lui?

Prezent, deopotrivă, aici și în cer

„Părintele Visarion de la ­Clocociov, deși nu a fost un erou, este cinstit astăzi mai mult decât un creator de istorie, și aceasta pentru că s-a jertfit pentru veșnicie. Și nu numai el! Ci a deprins să facă aceasta și pe cei cu care petrecea ore în șir în scaunul spovedaniei, acolo unde omul se pregătește să devină metaistoric. De aceea sfinții sunt mai presus decât eroii, pentru că, dacă aceștia din urmă se jertfesc pentru veacul de aici, cei dintâi se jertfesc pentru veșnicie, povă­țuind și pe alții la aceeași luptă. Țărani și muncitori, oameni simpli, dar și intelectuali, mai de aproape sau mai de departe, au făcut vestită mănăstirea de sub dealul Clocociovului pentru duhovnicul care se ostenea de dimineață și până noaptea târziu să întoarcă sufletele rătăcite pe calea cea dreaptă. A fost darul său, iar posteritatea i l-a receptat ca atare! Și dacă veșnicul Dumnezeu răsplătește osteneala până și umilului credincios de rând, cu cât mai mult, oare, nu l-a preaslăvit pe părintele?”, se întreabă retoric Prea­sfințitul ­Părinte Sebastian, Episcopul Slatinei și Romanaților, în cuvântul de binecuvântare a lucrării ­memoriale menționate mai sus.

Privim și respirăm și noi la Clocociov în ritmul duhului lucrător aici, tot ca răspuns la o chemare tainică, despre care simțim nevoia să mărturisim, nemirându-ne, nici tulburându-ne, văzând gropile proaspete, nelocuite încă, din cimitirul mănăstirii. Pentru că ele sunt doar niște uși deschise ale unor lăcașuri pregătite să-i primească pe cei care le vor locui, așteptând răbdători cea de-a doua venire a Mântuitorului Hristos. A vieții fără de moarte și fără de griji, pentru că „este și speranța noastră, a tuturor, că spusa Domnului, «precum în cer așa și pe pământ» (Matei 6, 10), poate fi înțeleasă și se poate aplica și invers: «Precum pe pământ, așa și în ceruri», sau cu atât mai mult în ceruri. De aceea, să rugăm pe Bunul Dumnezeu ca mijlocirile sfinte și ajutorul părintelui să poată străbate și de dincolo de ceruri, pentru a se întâlni cu lacrimile și gândurile noastre, perpetuând astfel comuniunea sfântă cu care i-a obișnuit pe ucenicii și fiii săi duhovnicești odinioară”, cum mai spune ­Prea­sfințitul Părinte Episcop ­Sebastian.

Înainte de a pleca de la Clocociov, mai atingem încă o dată crucea de la căpătâiul părintelui ­Visarion rostind, deodată cu ­Camelia Tiță, o fiică duhovnicească a părintelui: „Căldura duhovnicească a părintelui nostru biruie și răceala marmurei mormântului care îi acoperă trupul puțintel, iar atingerea acesteia devine ­bucuria și dorința de a-l avea pe părintele aproape...” Și, suntem siguri, el ne va fi aproape totdeauna aici, pe pământ, și în cer...

Citeşte mai multe despre:   Mănăstirea Clocociov  -   Visarion Coman  -   monah