„E o meserie nobilă, îţi deschide uşile palatelor, ale marilor case“

Ion Burcea este printre puţinii restauratori de mobilă de artă, dacă nu singurul meseriaş adevărat, din Bucureşti. De peste jumătate de secol, redă viaţă unor piese de mobilier vechi, de colecţie, impregnate de istorie, cultură, amintiri, valori sentimentale. Amprentele evidente ale muncii sale au rămas în cele mai nobile case, începând cu Peleş, Pelişor şi Cotroceni. Clienţii săi îi sunt şi prieteni, iar de aceşti oameni şi de ţara în care s-a născut a refuzat să se înstrăineze, atunci când i s-au făcut oferte tentante de a lucra în străinătate. La cei 67 de ani, John Burch, cum singur îşi spune, munceşte de dimineaţa până seara şi aşteaptă anul 2036 să iasă la pensie.

„Adevărul e că nu prea mi-a plăcut cartea. Bine că a fost aşa că, cine ştie, poate ajungeam vreun inginer şi eram dat afară acum, pe criza asta. Mi-a plăcut meseria mea şi am zis că nimeni nu mi-o poate lua din mânuţele astea, decât Dumnezeu, că El împarte totul“, spune Ion Burcea, cântărind când pe un picior, când pe altul greutatea celor 67 de ani neîmpliniţi. Vorbeşte în timp ce lucrează la un fotoliu vechi, din lemn de paltin, care în trei, patru zile va fi gata.

„Clienţii mei sunt oameni săraci, dar culţi“

Ion Burcea este un om volubil, sociabil, bucuros ori de câte ori uşa de la intrare se deschide şi se închide cu zgomot de clopoţel. Pe oamenii care îi calcă pragul îi consideră musafiri, şi nu clienţi. Căciula din postav negru, statura impunătoare şi atelierul în care îşi desfăşoară activitatea îi dau o alură aparte, de om venit dintr-o altă epocă. La fel ca şi piesele de mobilier, unele vechi de peste 200 de ani, la care lucrează.

Chiar dacă nu pare un om al timpurilor de astăzi, meşterul Borcea este la punct cu toate noutăţile. Face haz de necaz de criză. Nu a vrut să creadă în ea, însă de la o zi la alta vede cum numărul clienţilor se împuţinează. Cine sunt cei care îi calcă pragul atelierului? Meşterul Burcea îi identifică: „Oameni săraci, dar culţi. Mulţi intelectuali, unii chiar şi din provincie, din străinătate, mai cu seamă repatriaţii. Cei cu bani mulţi nu prea au cultură. Ei cultivă banii“. Numeşte perioada de după revoluţie „epoca de aur“, timp în care toţi meseriaşii au trăit bine; din păcate, astăzi au dispărut meseriile. Oamenii au fost înlocuiţi de maşini. Iar restauratorul Burcea este, asemenea obiectelor de artă pe care repară, o raritate în nomenclatorul meseriilor actuale.

Lucrează cu o foarfecă veche de 100 de ani, dintr-un oţel foarte bun - cumpărată de la un croitor bătrân -, se foloseşte de ciocane, dălţi şi, câteodată, de maşina de cusut. Nimic nu-i scapă, totul îi trece prin mâini, şi este atent la orice detaliu, până obţine ceea ce îşi doreşte. Dificil, lucrul manual...

„Nu poţi cu burta goală“

Meşterul restaurează mobilă de artă de la 14 ani. I-a plăcut meseria din prima clipă, când a intrat în atelierul de pe lângă Cinema Patria al meseriaşului ungur care l-a învăţat tot ce ştie astăzi. De la maestrul său, Burcea spune că a învăţat mai mult decât meserie, a învăţat să fie om. De la bătrân ştie cum să se comporte şi să vorbească cu clientul, să se ţină de cuvânt, să aibă caracter. Mai mult de atât, i-a rămas în minte vorba maestrului: „Nu poţi munci cu burta goală“, sfat pe care îl găseşte potrivit pentru toată lumea.

Cu timpul, Ion Burcea şi-a făcut propriul atelier, în care lucrează şi acum, undeva la o adresă în Piaţa C. A. Rosetti. Pe timpul lui Ceauşescu a avut 65 de ucenici, tineri foarte talentaţi, după cum spune maestrul, dar care, între timp, au renunţat la meserie. Dacă au mai rămas 10, completează Ion Burcea, şi dintre aceştia o parte sunt plecaţi în străinătate. Mirajul banilor şi al ofertelor tentante făcute ebenistului înainte de revoluţie nu l-a ademenit să-şi părăsească ţara: „Mi s-a oferit nu o dată posibilitatea să plec, de către Ministerul de externe. Am refuzat. N-am fost eu aşa, călător. Nu am vrut să dau vrabia din mână pe cioara de pe gard. Aş fi câştigat mai mult, dar, cu toate greutăţile de acum, nu îmi pare rău. Aici lumea mă cunoaşte, sunt respectat, iar toţi clienţii îmi sunt prieteni. E o meserie nobilă, îţi deschide uşile palatelor, ale marilor case“.

„Stilul meu de lucru e nemţesc“

Din 1995 lucrează de unul singur, în medie 12 ore pe zi. Are atelierul plin de piese de mobilă vechi, unele dintre ele unicate, pe care le tratează, aşa cum un medic îşi îngrijeşte pacienţii. Dar nu orice fel de medic, ci un neamţ, aşa cum îi place meşterului Burcea să spună, şi asta pentru că „stilul meu de lucru este nemţesc. Caut să nu mă mint singur. Munca mea e o simfonie întreagă“.

Cu răbdare, atenţie la detalii, pricepere şi drag de meserie, restauratorul de mobilă de artă şi-a câştigat renumele în timp. Cu multă muncă. A intrat în cele mai luxoase case (a lucrat la Peleş, Pelişor, Cotroceni), a mâncat la masa proprietarilor înstăriţi - oameni de mare rafinament şi cultură -, de la care a ştiut să înveţe ce este mai bun. Recunoaşte că toată viaţa a fost un autodidact. I-a plăcut să se însoţească cu oameni de la care a avut ce să înveţe, fără a se îndepărta de categoria celor modeşti, cu care împarte şi astăzi, în atelierul său, o bucată de pâine prăjită şi o cană cu ceai. E bucuros când clienţii îi cer ajutorul, însă satisfacţia sa este deplină când „văd piesa gata. Trăiesc atunci o bucurie foarte mare şi am sentimentul că rămâne ceva în urma mea, că las o urmă în viaţa asta, pentru că sunt meserii după care nu rămâne nimic. Munca mea rămâne în casele oamenilor. O parte din sufletul meu rămâne cu fiecare obiect care îmi trece prin mâini“, spune meşterul Ion.

John Burch, şeful lui Ion Burcea

Din păcate, medicul de mobilă veche este dezamăgit că nu are cui să predea ştafeta. Fiul său şi-a ales un domeniu cu totul diferit. Ca şi cum ar vrea să prelungească „viaţa“ acestei meserii, Ion Burcea tot amână momentul ieşirii la pensie. Cel mai potrivit moment, spune zâmbind, ar fi anul 2036, când îşi doreşte o expoziţie de artă fotografică la Luvru, în care să expună cele peste 2.000 de fotografii cu piese unicat de mobilă veche la care a lucrat, de-a lungul vieţii.

O parte din cei care îi deschid lui Ion Burcea uşa atelierului sunt simpli curioşi, atraşi de exponatele din vitrine. Şi mai atractiv pentru aceştia este numele exotic John Burch, scris cu litere mari şi roşii pe una dintre vitrine.

„Oamenii vin şi întreabă de John Burch şi eu le răspund că este şeful meu. Când insistă să vorbească cu el, le spun că nu este în ţară, este plecat în America să încheie nişte contracte, şi mă ofer să le transmit mesajele. Până acum câteva săptămâni, mă tot suna un domn să mă întrebe dacă a venit John“, spune amuzat Ion Burcea.

Ideea de a-şi scrie numele în limba engleză i-a venit ebenistului cu prilejul vizitei în România a fostului preşedinte american George Bush. I s-a părut că numele lui englezit sună bine, e melodios şi interesant. Chiar dacă numele în româneşte a fost scris întotdeauna pe vitrina magazinului de restaurare mobilă de artă, Ion Burcea nu a stârnit atâta curiozitatea aşa cum a făcut-o John Burch.

Un om, o meserie - piese de colecţie

Nu pregetă un minut. Vorbeşte şi munceşte în acelaşi timp, atent, deopotrivă, la vorbe şi la acele pe care le înfige în salteaua fotoliului. Asemenea obiectelor de mobilier cu care lucrează, omul şi atelierul său sunt piese de colecţie. Locul în care lucrează Ion Burcea vorbeşte cu fiecare bucată de melană aşezată pe spătarul unui scaun, cu fiecare vedere sau fotografie expusă pe pereţii tapetaţi. În acest minimuzeu se găsesc icoane vechi, imagini cu obiective turistice din ţară, tăieturi din ziare cu articole despre meşter, dar şi portrete ale lui Vlad Ţepeş, Coposu, Ion Dolănescu, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Gheorghe Hagi, Nicolae Ceauşescu. Însuşi domnul Burch, în tinereţe, apare într-o fotografie alb-negru, îmbrăcat după moda Beatles.

„Multă lume mă întreabă de ce îi ţin pe pereţi şi eu le zic că fac parte din istorie. Nu de altceva“, răspunde Burcea, care, inspirat de figura conducătorului iubit şi de gerul de afară, resimţit şi în interior, face poezia: „Îţi mulţumim din inimă, partid iubit/ Că tu la frig ne-ai călit“.

Deplânge în note tragicomice soarta românului, care, din nefericire, continuă să trăiască prost. Însă pe cei care au un loc de muncă îi sfătuieşte să şi-l păstreze şi „să nu se apuce de altă meserie. Să facă ceea ce au învăţat.“

„Şcoala vieţii e cea mai mare facultate posibilă“

Ca să mai dezmorţească atmosfera, închide postul TV de ştiri şi pune un CD cu Tom Jones. „Asta da voce“, spune maestrul, şi mâinile îi merg mai cu spor pe pânză. Zâmbetul îi năvăleşte deodată pe buze, când ascultă melodia artistului, pe care dansa cu foc în tinereţe, la ceaiurile organizate la ASE, la Politehnică şi la Drept. Frumoase vremuri…

Spune că fără muzică omul nu poate trăi. Îi place orice gen de muzică, mai ales clasică - vioara este preferata sa -, numai manelele nu se înscriu în lista preferinţelor.

Când are timp, vara, îi place să meargă în Cişmigiu, sau în Herăstrău, la plimbare. De asemenea, îi face plăcere să ia bulevardul la pas, cu mâinile la spate, de unul singur, şi să privească clădirile, oamenii. Uneori găteşte şi o face chiar foarte bine, „gătesc mai bine decât soţia“.

Singurul regret al ebenistului este că nu a făcut, totuşi, o facultate. Să aibă, acolo, o diplomă. Pe de altă parte, Ion Burcea spune că are şcoala vieţii, „care e cea mai mare facultate posibilă. Facultatea îţi dă o profesie, dar eu am întâlnit oameni pe care i-am pus pe gânduri şi s-au mirat când au auzit câtă şcoală am. Trebuie să ştii să citeşti printre rânduri. Să ştii să citeşti oamenii.“