Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Societate Reportaj Enigmatică zidire eclesială din lemn

Enigmatică zidire eclesială din lemn

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Reportaj
Un articol de: Luiza Barcan - 18 Iul, 2014

Un monument unic în Ţara Românească prin dimensiunile foarte mici şi prin simplitatea desăvârşită a construcţiei, biserica a fost mult timp considerată cel mai vechi locaş de cult ortodox de pe meleagurile vâlcene, chiar din întreaga zonă a Olteniei.

Pe drumul care leagă vestitul centru de olărit de la Horezu de localitatea Novaci şi de Târgu Jiu, în comuna Vaideeni, la 56 kilometri de Râmnicu Vâlcea, se află satul Mariţa. Cunoscută şi veche zonă pastorală, Vaideeni se desfăşoară la sud de Munţii Căpăţânii, între dealuri înalte, cu păduri de foioase la poale şi conifere pe culme, străbătute de văile râurilor ce curg către piemontul Olteţului.

Satul Mariţa, aşezat într-un cadru natural de o frumuseţe unică, pare un loc uitat de timp. Majoritatea locuitorilor săi sunt mocani veniţi aici din zona Sibiului la sfârşitul secolelor al XVIII-lea şi al XIX-lea, în migraţii succesive. Vechea biserică a satului, astăzi monument istoric înscris în categoria „Tezaur“, se află în cătunul Funduri şi se numără printre ctitoriile eclesiale salvate datorită unor ample intervenţii de restaurare desfăşurate în anul 2008.

Istoria locaşului rămâne însă în continuare enigmatică şi controversată. Ipoteza mult timp susţinută, conform căreia aceasta ar fi cea mai veche biserică de lemn din Oltenia, nu poate fi susţinută prin date istorice concrete. Lipsa pisaniei face imposibilă stabilirea exactă a datei zidirii monumentului. Datarea acestuia la anul 7065 (1557) se sprijină pe existenţa unei inscripţii cu caractere chirilice, săpate pe o bârnă exterioară a peretelui sudic. Inscripţia menţionează doar acest an şi nici o altă indicaţie. Explicaţia cea mai plauzibilă a prezenţei bârnei cu inscripţia, pe care mulţi au considerat-o a fi anul ctitoririi locaşului, ar fi că bârna provine de la o altă construcţie mai veche.

În mod cert, lipsa pridvorului constituie un indiciu că biserica a fost ridicată anterior primei jumătăţi a veacului al XVIII-lea, deci anterior epocii cantacuzine şi brâncoveneşti, când pridvorul devine spaţiu de cult distinctiv al locaşurilor de cult ortodoxe de zid din Muntenia, fiind apoi preluat şi de cele din lemn. Singura excepţie notabilă din punct de vedere al existenţei pridvorului la o biserică de lemn precantacuzină o constituie biserica de lemn de la Grămeşti, ctitorie a Mitropolitului Ştefan de la 1664.

Datarea precisă a ctitoriei de la Mariţa ar putea fi lesne stabilită printr-o analiză dendrocronologică a vârstei lemnului din care este cioplită bârna cu controversata inscripţie şi compararea ei cu alte elemente ce aparţin în mod cert construcţiei iniţiale (boiandrucurile uşilor, caii, cosoroabele). Până la realizarea unei astfel de datări, biserica de lemn de la Pietrari-Angheleşti, restaurată şi relocată la Muzeul Satului Vâlcean de la Bujoreni, rămâne cea mai veche biserică de lemn atestată din nordul Olteniei (1655).

Cu certitudine, mica biserică de lemn de la Mariţa datează dinaintea anului 1745, ea fiind amintită într-un document de epocă în care Ion Ursanu, vătaful plaiului Horez, sprijinea nevoile materiale ale lăcaşului. Asemenea multor biserici de lemn din Oltenia, şi cea de la Mariţa are o legendă locală ce spune că ea ar „fi fost adusă“ în sat. Pornind de la astfel de relatări, unii istorici de artă au apreciat că în secolele trecute a avut loc în Oltenia de Nord o adevărată migraţie a acestor construcţii. Faptul nu este nici el susţinut de date istorice. Mult mai probabil, expresia „a fost adusă“ se referă la realitatea că, adesea, pisele de lemn din care sunt construite bisericile erau confecţionate într-un centru meşteşugăresc, apoi transportate şi asamblate în localitatea comanditară. În sprijinul acestei ipoteze vine chiar cunoscutul arhitect Gh. Curinschi Vorona, care consemnează în ampla sa lucrare „Istoria arhitecturii în România“ că biserica de la Mariţa provine de la cunoscutul centru meşteşugăresc de la Gânguleşti.

O miniatură arhitectonică

Biserica de lemn de la Mariţa e cea mai mică din judeţul Vâlcea, dar şi unul dintre puţinele locaşuri de cult din nordul Olteniei care n-a fost tencuit în secolul al XIX-lea, păstrându-şi astfel aspectul originar. În felul acesta, valoarea ei de mărturie a frumuseţii arhitecturii eclesiale din lemn, în epoca medievală, sporeşte în importanţă.

Biserica este zidită din lemn de stejar, meşterii folosind tehnicile specifice acestui material: îmbinări prin chertare, îmbinări „în coadă de rândunică“, în cep şi fixare în cuie de lemn.

Uninavat, planul este dreptunghiular simplu, împărţit în pronaos, naos şi altar poligonal cu cinci laturi, decroşat faţă de naos. Pronaosul e tăvănit, iar naosul şi altarul sunt boltite semicilindric. La fel ca şi la alte biserici de lemn, pronaosul e despărţit de naos printr-un perete de lemn, cu două mici deschideri laterale, aflate în dreapta şi în stânga uşii de trecere. Bolta naosului are două travee despărţite şi susţinute de coaste (arce) semicirculare aşezate pe cai (console). Pereţii laterali ai naosului sunt alcătuiţi din dulapi groşi de un lat de palmă, ciopliţi dintr-o singură lungime de grindă. Altarul poligonal este acoperit cu o mică boltă semicilindrică. Talpa de lemn a bisericii se sprijinea iniţial pe bolovani de râu, scufundaţi în sol. În prezent, cu ocazia lucrărilor de restaurare, biserica are un nou soclu de piatră.

Pictura, de o vârstă cu biserica

Cu excepţia tâmplei, la biserica de lemn din Mariţa nu mai apar nicăieri urme de zugrăveală. Iconostasul simplu, din dulapi groşi, îmbinaţi în cant, de formă perfect semicirculară, urmăreşte în partea superioară curbura bolţii naosului, cu care se uneşte, separând astfel complet altarul de restul construcţiei. După toate probabilităţile, nefiind vreodată tencuită, bisericuţa n-a fost nici pictată. Excepţie face tâmpla, cu o zugrăveală originară, realizată în tehnica temperei pe un strat de preparaţie asemănător cu cel al icoanelor, o tehnică mai rar întâlnită astăzi la bisericile de lemn din Oltenia de nord. Aspectul acestei picturi e atât de neobişnuit, iar forţa de sugestie atât de puternică, încât lipsa picturii din restul spaţiilor de cult trece neobservată. Fundalul alb al zugrăvelii exaltă portretele de sfinţi şi îngeri, figuraţi în medalioane sau chenare dreptunghiulare. Fizionomia sfinţilor excelează printr-un hieratism neobişnuit, dus până la lipsa oricărei individualizări. Conturul oval al feţelor e întrerupt de urechile a căror proeminenţă aduce cu cea a unor toarte de vas, în timp ce ochii supradimensionaţi întregesc aspectul extatic al portretelor. Discreta armonie cromatică e obţinută doar din câteva nuanţe de brun roşcat, ocru-galben şi gri, însoţite de accente de verde. Cu siguranţă, pictura e opera unui zugrav popular anonim, plin de har, ce realizează o sinteză originală între stilul bizantin şi stilul picturii populare, de o simplitate emoţionantă a detaliilor.

În inventarul bisericii se mai află câteva icoane pe lemn din secolul al XIX-lea, precum şi o raritate în zonă: o icoană pe hârtie, ce provine, probabil, dintr-un cunoscut atelier de xilogravură transilvănean al veacului XIX.

Mica biserică de lemn de la Mariţa rămâne, din multe puncte de vedere, o enigmă. Semn al rezistenţei tradiţiei în vâltoarea lumii moderne, locaşul este o apariţie impresionantă pentru pelerinul poposit aici.