La Drăgaică a făcut 83 de ani, dar n-ai zice că „mamica”, Anica Sârba, are vârsta aceasta, la cât de energică și atentă este la toți și la toate. Am întâlnit-o în satul natal al scriitorului Marin Preda, Siliștea Gumești, din Teleorman. Locuiește chiar vizavi de casa în care a copilărit „poetul”, cum îi spune ea. „I-am cunoscut pe toți, mamică, și pe poet, și pe părinții lui cu toate neamurile”. Bătrâna a trecut prin necazuri mari în viață și regretă că n-a făcut mai multă școală din cauza greutăților familiei. Este sigură că ar fi ajuns departe, că „mintea m-ar fi dus”...
Când se odihnește, îi place să vină din fundul grădinii din vale, unde e casa ei, trece prin grădina din față și se așază pe băncuță, la poartă.
Mersesem la Siliștea Gumești să cunosc artiștii și lucrările pictate de ei într-o tabără organizată acolo. Nădăjduiam să cunosc și săteni autentici, chiar dacă eram conștientă că vremea Moromeților s-a dus, cum e și firesc. Și vorbind pe îndelete despre casele vechi, lucrurile de prin gospodării, despre oamenii primitori și foarte vorbăreți, pictorul Mihai Șerbănescu mi-a propus să-mi prezinte o bătrână care l-a impresionat prin felul ei de a fi. Am pornit spre casa femeii.
O viață cât o carte
Nu m-am dus s-o întreb despre „poet”, cum îi zice ea, pe care l-a cunoscut, la fel și pe mama lui, care era „o femeie grasă, cuminte, venită din alt sat”, nici despre tatăl scriitorului și nici despre rudele lui rămase în sat. Ci să vorbim pur și simplu despre viață. Am avut curiozitatea de a afla mai mult cum gândește și cum vede lumea un om care s-a născut în acest sat și care își duce bătrânețea tot aici.
Tanti Anica se bucură că poate povesti din experiența ei de viață, că ne poate povesti chiar toată viața dacă am avea timp s-o ascultăm, pentru că are întâmplări „cât să faceți o carte întreagă”. I-am făcut mai întâi câteva poze împreună cu cățelușul care o însoțea, am „împozat-o” cum fac și turiștii care trec aproape zilnic spre vestita casă memorială.
„Să vă povestesc, mamică. Sunt din familie de patru fete și un băiat. Familie greu de ținut. Când veneam de la școală, mama îmi zicea: uite mămăliga, uite brânza, mergi pe Valea Cotigioaiei la frate-tău care mână vitele la plug până-n doi’șpe. Tu du-i traista asta de-aicea, pe umăr, când te-ntâlnești cu el. Să mănânce până acasă porția lui, să-și ia ghiozdanul și să plece la școală. Eu trebuia să mănânc până ajungeam la plug. Tata avea 300 de oi, se ducea cu ele pe Chitila, dar mai lăsa acasă vreo 60 și tot noi, copiii, aveam grijă de ele. Ne trebuiau multe oi, că altă hrană nu prea aveam. Mi-ar fi plăcut mie la școală, că mă ducea mintea, făceam socotelile bine, dar n-aveam timp să învăț acasă dacă mereu mă duceam cu animalele... Și mă și bătea învățătorul că nu făceam tema acasă. Eram 60 de copii cu toții, stăteam câte 5-6 în bancă. După ce-a scos la tablă 25 de elevi, mi-a venit și mie rândul. Am desenat triunghiul cu unghi drept, ce-a mai cerut el acolo, dar n-am avut caietul cu lecția scrisă și mi-a dat trei bețe la palma stângă, trei la palma dreaptă. Am pus mâinile pe perete, iar mi-a dat bețe. Și nu m-am mai dus la școală”. Din povestea mamei Anica și azi se simte năduful că părinții n-au lăsat-o să învețe când i-a fost vremea și că învățătorul n-a avut înțelegere cu ea, care era un copil cu greutăți. Spune cu un nod în gât că dacă ar fi știut carte ar fi făcut multe în viață. A rămas numai cu trei clase primare. „Dar m-am făcut croitoreasă. Mama ne-a spus: dacă vreți să purtați părul coafat și ceas la mână, învățați meserie. M-am angajat la București, la 6 Martie, la fabrică, iar la 19 ani m-am măritat, acolo l-am cunoscut pe soțul meu.”
Lucruri ieșite din mâinile „maestrei”
Până la urmă tot în Siliștea a ajuns să trăiască. A făcut casă cu bărbatul ei, a născut patru copii: o fată și trei băieți. Ne duce prin curte, să-i vedem acareturile. Pe masă, sub un șopron, o grămadă mare de petale de trandafir așteaptă să fie făcute dulceață. Ne arată cu mândrie cazanul de făcut țuică în curte și ne roagă s-o pozăm cu el. Știe să facă rachiu? „Cum? Sunt maestră!” Câteva găleți pline cu vișine vor fi și ele preparate de bătrâna harnică. Ne arată casa plină de tot felul de carpete, ștergare și lucruri cusute de ea. Coboară de pe perete tablouri cu cei dragi. „Aici sunt părinții mei. Ia uite, ce mamă frumoasă am avut! Asta e o soră a mamei, stătea pe Lipscani în București... Și surorile mele erau frumoase toate, numai eu eram urâtă!”, spune gazda noastră. O contrazic, dar ea adaugă: „Eram mică, ocheșică, urâtă, bâzdâganie eram”. Ce să mai spui când vrea să se alinte așa? Ne mai arată un tablou cu o femeie distinsă și frumoasă, despre care spune: „E sora mea, a ajuns cântăreață, e profesoară de harpă în orașul Aachen din Germania. Am avut și eu voce bună, puteam să cânt, dar dacă n-am avut carte...”, oftează ea din nou. Revine la viața grea pe care a dus-o când era mică: „Aveam masă de-aia joasă, rotundă, cum ați văzut că era în filmul «Moromeții». Acu’ cred că nu mai are nimeni. Acolo, la masa aia mâncam toți, eram cinci copii și mâncam brânză, lapte și carne de oaie. De-aia trebuia să vedem noi toată ziua de ele. Cu oile ne țineam”.
„Am plâns mult și m-am rugat...”
„Dar să vă spui oful meu cel mai mare, mamică. Eu am pățit necazuri puternice, puternice. N-am eu școală, dar m-am școlarizat prin lumea frumoasă, dar prin necazuri, nu prin bucurii, mamă. Am rămas fără soț acum 14 ani. Și am avut și o fată frumoasă, mamă, ca o zână, a murit de cancer acum 7 ani... Ce m-am mai luptat, ce-am mai îngrijit-o, la Fundeni, peste tot, cu toți doctorii am vorbit, dar s-a dus. Și mi-a mai murit și un băiat acum 4 ani, era diriginte de poștă, s-a dus și ăla. Tare e greu să-i îngroape părinții pe copii. Am plâns mult și m-am rugat, și m-am gândit. Am fost credincioasă și am fost bună cu toată lumea. Dar acu’ mă vorbesc cu Dumnezeu, să mă judece cât o vrea. Îi zic așa: Ți-a murit Cristos, ai văzut câtă crucea și ce chin, cu ghimpii și cu urzicile... Ți L-ai luat, Ți L-ai dezgropat, Ți L-ai ridicat. Cristos a-nviat!, Cristos a-nviat!, zicem noi toată viața. Mi-ai luat un copil... Cu al doilea ce-ai mai avut, Doamne? Crucea mea când mai mi-o ridici? Eu, Doamne, cred în tine și te iubesc, dar eu cum mai trăiesc? Rămăsei numai cu doi...”
„Așa trăia lumea atunci”
După ce se răcorește vărsând lacrimi, tanti Anica ne dă să-i gustăm vișinata, pe urmă, admirăm toate odăile casei în care se vede rodul mâinilor sale. Are de toate în casă și în curte. Vara cultivă legume, culege fructele, pregătește conserve. Își ostoiește dorul după cei duși povestind despre ei, uneori plângând, dar greutățile, oricât de mari au fost, n-au răpus-o. Mai are doi băieți și un nepot de clasa a cincea. Unul din fiii ei deține o firmă de turism, „mână băieții pe mare, în croazieră, mamă”, altul e absolvent de ASE, „un băiat tare cuminte”. Iernile și le petrece la ei, la oraș. Dar toată vara își face de lucru prin ogradă și grădină. Când se odihnește, iese la poartă. Dacă îi place de omul care îi dă binețe, e gata să-i povestească întâmplări din viața ei încercată. Romanul „Moromeții” nu l-a citit, că n-a avut timp. „Când stau iarna la băieții mei, le zic să mai pună filmul ăla al lui Marin Preda. L-am văzut de vreo 15 ori, mamă. A avut dreptate, așa trăia lumea atunci...”
O lăsăm pe tanti Anica cu necazurile și bucuriile ei, sperând și crezând că se va împăca cu Dumnezeu, având în vedere inima ei atât de deschisă și de primitoare.
