Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Societate Reportaj Familia care trăieşte Paştele neîmbrăcat în turism

Familia care trăieşte Paştele neîmbrăcat în turism

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Reportaj
Un articol de: Dumitru Manolache - 19 Apr, 2011

Acolo unde "graniţele" dintre oraş şi sat se anihilează reciproc, înghesuind într-un nedefinit status quo definirile şi tabuurile zonei, în satul Fundeni, din marginea de nord-est a Bucureştiului, familia Elena şi Aram Hazarian trăieşte Învierea ca o permanentă normalitate.

De la o vreme, normalitatea a început să ne sperie. Orăşenii au pierdut-o aproape cu toţii, iar prin satele noastre, doar bătrânii îi mai simt umbra. Cei care o mai conştientizează o tot caută, neştiind probabil nici cum mai arată. În acest carusel al anormalităţii credeam, până mai ieri, că au căzut şi marile sărbători. De aceea, am pornit să văd, pe viu, cum se trăieşte astăzi Paştele în zona cea mai "gri" a spaţiului românesc: dincolo de barierele urbei, unde nici oraş nu e, nici sat nu e.

Am pornit aşadar spre vechiul pod al Fundenilor, una dintre tradiţionalele porţi de intrare în Bucureştii secolelor trecute, impresionat de trei momente istorice legate de acest loc: bătălia lui Matei Basarab, din 1632, câştigată pe malurile lacului Fundeni de pe cursul Colentinei în faţa lui Radu Iliaş, ctitorirea Bisericii Fundenii Doamnei de către spătarul Mihail Cantacuzino, la 1699, cu chipul de grădină a Raiului, care strânge şi astăzi în jurul ei suflarea spirituală a locului, şi grija serdarului Vintilă Prejbeanu care, la 24 septembrie 1792, intervenea pe lângă domn spre a se ridica 40 de bordeie pentru ciumaţii sau suspectaţii de atingerea bolii, izolaţi pe câmpia din jurul lacului pomenit.

Nu ştiu de ce încercam să-mi imaginez cum era trăit Paştele în acele vremuri tocmai aici, în această margine de lume, şi nici de ce doream să aflu cum se trăieşte Învierea acum, în Fundeni.

Cu sprijinul părintelui paroh Daniel Oancă am cunoscut însă tânăra familie Hazarian, care mi-a predat o lecţie vie despre cum se poate trăi firesc, la începutul acestui nou rătăcitor mileniu, în lumina Învierii, aici unde nici oraş nu e, nici sat nu e. Pentru că tot ceea ce am aflat din trăirile ei în această săptămână pascală demonstrează că da, şi astăzi, acolo unde totul pare nesperanţă, se trăiesc frumos speranţa, curăţia sufletului, bucuria şi dorinţa arzătoare a acceptării la cina Mielului.

Cuptorul din curtea bunicii şi pâinea de casă

Familia Hazarian "a fugit" acum patru ani din "nebunia oraşului", cum îmi spune domnul Aram, pentru a se regăsi "cumva mai bine", dorind chiar o "refugiere" mai departe, "undeva unde să avem un petic de pământ mai mare, pe care să-l lucrăm cu mâinile noastre, unde să avem bucuria creşterii unui animal. Până la urmă, pentru a ne integra în Creaţie. O nevoie pe care o simţim noi, cei care conştientizăm că trebuie să ne regăsim în această Creaţie", cum completează doamna Elena.

Soţii Hazarian şi copiii lor, Anca şi Radu, nu au "dezertat" din oraş abandonându-şi obiceiurile şi tradiţiile, amintirile pe care le moştenesc de la părinţi, de la bunici. S-au mutat în Fundeni cu toate acestea şi datorită lor se simt împliniţi, mai curaţi spiritual, mai aproape de Dumnezeu.

"Tatăl meu era armean refugiat din Turcia împreună cu părinţii, în perioada 1915-1922, în timpul genocidului. Mama era româncă, din Turnu Măgurele. Bunicii din partea mamei m-au îndreptat spre trăirea spirituală ortodoxă, din care face parte, evident, şi Paştele, cu tot ce înseamnă bucuria pe care ţi-o dă Învierea Domnului. În această săptămână ne primenim casa, ca orice familie, vopsim ouă, facem cozonaci, curăţim mormintele, mergem la denii. Renaştem odată cu timpul, cu cerul, cu Creaţia, cu Hristos. Ştiţi ce este frumos aici în Fundeni unde, până să ne mutăm, nu-i cunoscuserăm biserica? Faptul că enoriaşii noştri îşi fac "treaba". Adică se implică sincer şi serios în trăirea marelui eveniment. Suntem ca o familie, chiar dacă unul este machidon, altul bulgar, român sau pe jumătate armean, ca mine. Până şi chinezii sau vietnamezii, vecinii noştri, deşi nu sunt creştini, se aliniază marelui eveniment, respectându-l ca zi de odihnă", spune domnul Hazarian.

"Ne cunoaştem cu ceilalţi credincioşi, pentru că mergem în fiecare duminică, în fiecare sărbătoare la biserică, suntem apropiaţi pentru că ne simţim bine împreună, trăim o frumoasă comuniune", adaugă doamna Hazarian.

Domnia sa îşi are rădăcinile neamului la Dridu, în judeţul Ialomiţa, de unde moşteneşte, pe linie maternă, şi tradiţiile pascale de la bunica.

"Îmi amintesc de pregătirile pe care le făcea dumneaei. Mi-au rămas în minte colacii pe care îi cocea în cuptorul din curte, pe care mi-l doresc atât de mult şi eu. Noi, nepoţii, ne bucuram pentru că bunica ne rupea un colac aburind, înmuia bucata în vin îndulcit şi ne-o împărţea nouă, spunându-ne că este călăvie. De aceea, noi, aici, dar şi când locuiam în oraş, de Paşti, păstrăm obiceiul şi facem pâine în casă. Şi copiii noştri sunt foarte fericiţi, aşa cum eram şi noi pe vremuri. De altfel, fiecare dintre noi participăm la pregătirile pentru această sărbătoare. V-a vorbit Aram despre preparatele de Paşti. Eu adaug la ceea ce a spus el şi pe cele din miel. Nu vor lipsi aşadar de pe masă ciorba, friptura, stufatul, drobul şi o mâncare tare dragă nouă, pe care o preparăm după reţeta "Micăi", adică a bunicii soţului de la Turnu Măgurele. Este vorba despre un orez cu ceapă verde, cu mărar şi cu carne de miel tocată mărunt", intervine doamna Elena.

O renaştere, o recurăţire a tot ce ţine de suflet

Paştele este trăit de către familia Hazarian acasă, neîmbrăcat în turism, pentru că este un moment unic. Ei nu fug în această zi la pădure, la munte sau la mare, cum procedează foarte mulţi, transformând marea sărbătoare creştină în motiv de distracţie, de excursie, pentru că Învierea trăită în felul lor este mai vie. Lipsit de ingredientele modernismului, Paştele nu este numai bucurie intimă, ci şi reînviere în comuniunea familiei. Este un adevăr simţit cu normalitate de către această familie tânără, pe care Radu, de 16 ani, fiul cel mare al soţilor Hazarian, îl crede şi-l exprimă simplu şi grav, parcă nefiresc pentru generaţia lui: "Pentru mine, Paştele e un moment de renaştere sufletească, spirituală. O recurăţire a tot ceea ce ţine de suflet", spune el. Trăiri exprimate şi de Anca, sora lui de 13 ani. Pentru ea, adunarea familiei în jurul mesei pascale o bucură cel mai mult.

Dar poate că aceste atât de surprinzătoare exprimări ale unor tineri nu sunt întâmplătoare, dacă avem în vedere preocupările lor. Atât Radu, cât şi Anca sunt elevi ai Liceului "Nicolae Tonitza", iubesc pictura şi "tot ce are legătură cu cultura, singurele lucruri care au valoare", cum spune Radu. El realizează deja icoane, lucrează în vacanţe pe şantierele de pictură bisericească şi uceniceşte pe lângă maestrul Haik Azarian, încercând să prindă cât mai mult din taina chipurilor sfinţilor.

Nelipsiţi de lumină nici dincolo de lumină

Din bucuria acestui praznic nu poate lipsi biserica. Locul unde se simt ca acasă şi, iarăşi plăcut surprinzător, unde mulţi copii ai satului vin cu plăcere, stau la slujbe, cântă la strană, simt şi trăiesc cu normalitate cea mai frumoasă şi înălţătoare sărbătoare creştină.

Ascultându-i pe aceşti oameni, care m-au primit simplu, firesc, nepregătiţi anume pentru interviu, care mi-au pozat aşa cum i-am găsit, încep să înţeleg de ce doream eu să aflu cum se trăieşte Învierea la marginea lumii unde oraşul nu e oraş şi nici satul sat. Pentru că, plecat din tumultul urbei spre "griul" periferiei, urmărit de trecut, gândeam greşit că prezentul, în acest aparent neprezent, nu mai poartă în sine fiorul Învierii, neformalul, ci trăitul "Hristos a înviat!", pe care îl rostim în dimineaţa marii noastre luminări.

Eu ştiu totuşi că înşelarea mea este doar parţială şi că normalitatea trăirii Paştelui este realitate doar acolo unde se trăieşte simţind clipă de clipă Învierea.

Dar la fel de bine ştiu că familia Hazarian nu este o excepţie. Ca ea, mii şi mii de familii din marea noastră Ortodoxie românească mărturisesc la unison aceeaşi credinţă în Învierea Mântuitorului Hristos, în acelaşi mod. De aceea, Paştele nu va muri niciodată, iar noi nu vom fi lipsiţi de lumină, nici dincolo de lumină.

Lucruri ce vorbesc despre perenitatea Paştelui

Până la urmă, a trăi Paştele la marginea oraşului înseamnă pur şi simplu a fi ortodox, dincolo de loc şi de timp. Pentru că Paşte înseamnă laolaltă trecut şi prezent, dar mai ales viitor. Şi-n această "casă" a timpului, vremurile şi locurile îşi pierd sensurile. Se amalgamează, se topesc pentru a reînvia într-o "recurăţire a tot ceea ce ţine de suflet", cum spune Radu.

Nimic spectaculos, nimic nefiresc, ci numai Adevăr.

Şi de n-ar fi fost aşa, gazdele mele de-o zi din Săptămâna Patimilor nu mi-ar fi vorbit şi arătat trecutul materializat într-o icoană veche a Maicii Domnului şi-o pânză de borangic păstrate de la înaintaşi pentru nepoţi. Lucruri ce amintesc de credinţă şi colacii bunilor, aşezaţi de ei pentru marele praznic în coş de nuiele, înveşmântaţi în pânză curată, precum trupul Domnului coborât de pe Cruce în mormânt.

Şi iarăşi trebuie să spun că-i cred pe ei, cei fugiţi de nebunia oraşului, când mărturisesc cu simplitate normalitatea trăirii Paştelui, fie şi numai pentru faptul că, într-un colţ de curte, câteva fire de leuştean, îngrijite cu grijă din grija bunicii, depun la rându-le mărturie despre legătura de dincolo de noi cu cei ce au trăit şi ei, la fel, cândva normalitatea Paştelui.

Mă despart de familia Hazarian, întorcându-mă la ale mele din ne-melele "apucături" urbane, aruncând încă o privire spre vechea poartă de intrare în Bucureştii altor vremuri şi zăresc învingătoare printre blocuri şi magazine biserica. Şi aşa am scăpat eu de sentimentul rătăcitului pe câmpia unde cândva erau izolaţi suspecţii de ciumă.