Sunt în jur de 70 de familii. Oameni bătrâni, bolnavi, cei mai mulţi singuri şi neputincioşi. Această modestă comunitate creştină din satul Bălănoaia, judeţul Giurgiu, este zestrea bisericii de aici, pe care şi-a asumat-o tânărul părinte paroh Cristian Nicolae Piţu. O dată la 40 de zile, părintele îi vizitează acasă, îi cercetează, îi ascultă, încercând să le tămăduiască tristeţile. Şi o face cu bucurie şi mulţumire. Cu răbdare şi blândeţe, ca şi când ar fi copiii sfinţiei sale.
Am ajuns în Parohia Bălănoaia, comuna Frăteşti, din Episcopia Giurgiului, într-o amiază zorită să-şi primenească straiul cenuşiu de iarnă, văduvită de zăpezi statornice, cu unul mai luminos. Prin crânguri şi livezi, sticleţii vestesc ca nişte colăceri apropiata sosire a „miresei“. Adică a primăverii. Tocmai ajunseserăm în dreptul bisericii, când o bătrână ne-ntrebă dacă îl căutăm pe părintele. De la ea aveam să aflăm că numai ce-o spovedeşte şi o împărtăşeşte, peste drum, pe mătuşa Necula Bratu. Şi aşa l-am descoperit noi pe părintele Cristian Nicolae Piţu „în ceasul“ sfinţiei sale de doctor de suflete.
Spovedanie şi împărtăşire
Părintele Cristian Nicolae Piţu este preot de doi ani şi jumătate. Şi tot de atâta timp paroh. Este de loc din Prahova. A venit la Bălănoaia (acum un cătun din sud-vestul judeţului Giurgiu, cu ani în urmă important centru comunal, aşezat la poalele unui deal ce se lungeşte paralel cu Dunărea), împreună cu soţia şi cu cei patru copii. Astăzi are program de spovedit şi împărtăşit bătrânii care nu pot veni la biserică. „Mai ales iarna, când este frig, la 40 de zile, merg eu la ei şi-i împărtăşesc. De aceea m-aţi găsit aici, la mătuşa Necula Bratu. E mare bucurie şi din partea mea, şi din partea lor această întâlnire lunară. Am în parohie o bătrână care are copiii tocmai la Hunedoara. Vizita mea e singura ei alinare. Aşa mi-a spus. Vorbesc cu ea şi-i ascult toate durerile. Dacă se întâmplă, din cine ştie ce pricini, să nu ajung la 40 de zile pe la aceşti oameni, trimit ei după mine copiii sau nepoţii să mă cheme“, ne spune părintele.
Împreună, apoi, am mers la biserică. Un locaş frumos, ridicat prin grija şi cheltuiala enoriaşilor în numai un an, între 1929 şi 1930. De atunci, a trecut prin numeroase restaurări, reparaţii, pictări şi repictări, de care s-au ocupat după puterile fiecăruia preoţii care au slujit la altarul locaşului. Această biserică, sprijinită la exterior cu contraforţi, este a doua în istoria cunoscută a satului. Prima a fost ridicată din lemn. Din aceasta se mai păstrează doar Sfânta Masă, undeva în mijlocul cimitirului satului.
Biserica şi sfintele moaşte
„Parohia are în jur de 70 de familii, aproape toate formate din oameni în vârstă. Deşi sunt bătrâni, cei care se pot deplasa vin la biserică. La restul merg eu. În tot satul, nu cred că sunt mai mult de 20 de copii, cu vârste cuprinse între 2 şi 18 ani. Aceasta este marea problemă a comunităţii. Când am ajuns aici, am găsit biserica într-o stare bună de conservare. Catapeteasma în schimb era aproape putrezită, motiv pentru care, cu ajutorul lui Dumnezeu, am înlocuit-o cu alta nouă. Biserica are hramurile «Sfântul Mare Mucenic Gheorghe» şi «Sfântul Cuvios Serafim de Sarov». Acest al doilea hram l-am primit în anul 2011. În biserică, avem părticele din moaştele Sfântului Mucenic Trifon. În fiecare an, cu prilejul praznicului sfântului, facem o procesiune cu moaştele în curtea bisericii, unde binecuvântăm seminţele care primăvara se vor sădi în pământ. Este o tradiţie a locului. Deşi biserica e mică, mă simt foarte bine în ea. Când slujesc, simt un anumit duh protector şi multă linişte. Creştinii ascultă în mare linişte şi evlavie slujba“, mărturiseşte părintele.
Copiii satului şi ai părintelui
Vara, preotul este cel mai fericit, căci în sat vin nepoţii la bunici şi poate desfăşura cu ei mai multe activităţi. Atunci curtea fostei şcoli (de trei ani închisă!) se umple. Părintele a făcut demersuri ca Biserica să o ia în gospodărire, să organizeze acolo un centru pentru copii, un loc de joacă. Deocamdată, iniţiativa nu i-a fost încurajată de autorităţi. În schimb, doamna preoteasă se ocupă cu realizarea costumelor tradiţionale, renăs-când o ocupaţie mai veche a satului, care s-a pierdut, din nefericire. Anul trecut, băieţelul cel mic al părintelui a primit o ie veche de la cineva din sat. Doamnei preotese i-a plăcut foarte mult şi de atunci a început să coasă ii, sperând ca tradiţia să fie reluată şi de alte femei din sat.
Am mers împreună cu părintele paroh să vedem şi Altarul fostei biserici de lemn. „În vara aceasta, dorim să protejăm mai bine decât este acum Sfânta Masă, care se mai păstrează din vechea biserică, şi să zidim acolo un paraclis care să amintească de existenţa sfântului locaş care nu mai este“, ne spune părintele.
Şi, când aproape ne pregăteam să ne despărţim de părintele Cristian Nicolae Piţu, am aflat povestea celor patru copii ai sfinţiei sale. „Noi avem patru copii, doi ai noştri, Andrei şi Gabriela, de 2 şi, respectiv, 3 ani, şi alţi doi, Ionuţ-Marian, de 4 ani, şi Maria-Dorina, de 6 ani, frate şi soră, pe care i-am avut în plasament, de care ne-am îndrăgostit şi pe care îi înfiem. Suntem foarte legaţi sufleteşte de aceşti copii. Îi înfiem ca să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru toate binefacerile pe care El ni le-a dat“, ne mai spune părintele.
Această mărturisire explică şi întregeşte slujirea în bucurie a părintelui Piţu de la Bălănoaia. Căci acest mod de slujire este răspuns la darul lui Dumnezeu. Un alt fel de înţelegere a iubirii de aproapele, atât de sugestiv şi ziditor exprimat de părintele Dumitru Stăniloae: „Îmi eşti necesar mie nu pentru a te face subordonatul meu şi slujitorul meu, ci pentru a-mi fi tu mie centrul meu de preocupare şi de slujire. Îmi eşti necesar pentru a înlocui grija de mine cu grija de tine, pentru a te pune în locul eului meu“...
