I-am întâlnit în curtea bisericii din satul Pătroaia Vale, judeţul Dâmboviţa, într-o zi de duminică. Energici, întotdeauna împreună, deschişi la vorbă. Şi ospitalieri peste măsură, drept care nu am putut refuza invitaţia de a le cunoaşte "Conacul" cu tot cu gospodărie, livezi de pomi şi grădina de legume. Deşi au trăit o viaţă în Bucureşti, iar îndeletnicirile dumnealor au fost exclusiv intelectuale, acum, la vârsta pensionării, cu muncă şi ambiţie au reuşit să încropească o gospodărie care concurează cu cele ale fruntaşilor din sat.
Dincolo de gardul înalt şi bine înfipt în pământ, începe povestea la ţară însăilată de mâinile bătătorite ale soţilor Baciu. Fiecare colţ al gospodăriei, al casei - construită pe locul celei bătrâneşti, în care a copilărit domnul Viorel -, fiecare pomişor şi floare poartă amprentele celor doi truditori.
În timp ce facem turul casei etajate, aflăm că stăpâna casei a lucrat ca meteorolog cercetător la Institutul Naţional de Meteorologie, iar capul familiei a fost electronist de profesie. Faptul că în familie există cel puţin un nepoţel este confirmat de prezenţa jucăriilor desperecheate sau adunate în colecţii de roboţei şi maşinuţe din fiecare cameră în care intrăm.
De la balcon, privim turla bisericii şi stejarul bătrân, care se proiectează pe fundalul verde-gălbui al copacilor, completat de albastrul lăptos al cerului. Inspirăm. Ca şi cum am vrea să ne lipim această imagine de pelicula memoriei mai zăbovim câteva minute. Coborâm treptele de lemn şi ne oprim în sufragerie, la o masă masivă care ocupă centrul camerei, pe care stau aranjaţi într-o vază trandafiri mari, sănătoşi, proaspăt culeşi din grădină. Dinspre geamul deschis, vecin cu ograda, se aud orătăniile şi lătratul scurt, în joacă, al celor doi câini. Din când în când, un pui de vânt aduce pale, pale de aer îmbibat cu fumul scos de grămezile de paie şi resturi vegetale adunate din grădini şi cu ochii la merele adunate în coşurile din casă, astfel convingerea că toamna e aici, lângă noi, este categorică.
Locul copilăriei
"Am mers în multe locuri în ţară, şi în afară de zona Sucevei, aici este singurul loc unde mâncarea mi s-a părut cea mai gustoasă. Este un loc binecuvântat în care m-am născut şi am copilărit şi, cu voia lui Dumnezeu, o să îmbătrânesc liniştit", deşiră firul discuţiei Viorel Baciu. Ca şi copil, zilele i-au fost scăldate de apele Argeşului, a cărui luncă se învecinează şi astăzi cu livada de pomi din spatele casei.
Când vorbeşte de anii demult plecaţi, are lacrimi în ochi. Recunoaşte că este un sentimentalist: "Am copilărit în Pătroaia Vale până la 12 ani. Ştiam să conduc şareta şi căruţa de la 4 ani, iar la 3 ani m-am suit prima dată într-o şa. În Pătroaia copilăriei mele era mai bine decât acum. Deja începuse epoca industrializării, toată lumea era la serviciu. Copiii erau destul de liberi şi spre deosebire de zilele de astăzi erau mai bine crescuţi. Era o disciplină extraordinară în şcoală. Mergeam şi la biserică. Îmi plăcea mai ales de Paşti, când unchiul Traian punea o masă afară şi eram printre invitaţi. Apoi, când se făceau parastase, eram nelipsit. Eu eram cel care duceam coliva şi plecam cu ea netăiată (n.r.
râde), o aduceam pe toată acasă şi unchiul venea apoi şi mă mustra".
Viorel Baciu se mândreşte cu rădăcinile lui. Se trage dintr-o familie de învăţători şi preoţi. Bunicul, cel care a construit şcoala din satul vecin, Pătroaia Deal, a fost şi învăţător mulţi ani acolo. Străbunicul, Nicolae Ionescu, a ridicat şcoala din sat, unde la rândul său a predat timp îndelungat. Şi-a găsit sfârşitul la Bacău, în luptele din Primul Război Mondial, fapt pentru care a fost considerat erou şi înmormântat în curtea bisericii din sat. În acelaşi pământ al bisericii şi-au găsit odihna alte rude, precum preoţii Gheorghe Ionescu (a avut 24 de copii) şi Traian Ionescu.
"Suntem autodidacţi"
Doamna Mariana ascultă relatările soţului şi completează pe alocuri. Constănţeancă de origine, dânsa recunoaşte că s-a adaptat repede vieţii de la sat: "Mi-au plăcut zona, aerul, faptul că nu e zgomotul şi poluarea din Bucureşti. Niciodată nu am rupt legătura cu satul, cu acest pământ care ne hrăneşte. Totdeauna am gândit că într-o zi o să ne retragem aici. Îmi amintesc de verile când făceam baie în Argeş, stăteam sub meri şi citeam… Aici m-am refăcut de fiecare dată".
"Ca să rezişti aici, trebuie să munceşti. Nu munceşti, nu ai", intervine brusc domnul Baciu şi continuă: "Întotdeauna, în bătătura acestei familii a existat gospodărie cu vaci, porci, găini, pomi, legume, tot ce este de folos unui om".
Din 1992, de când s-a retras din oraş, Viorel Baciu a început să planteze pomi în spatele şi în faţa casei. Acum are 150 de toţi, iar livada lui este una dintre cele mai mari din sat: "Avem fructe proaspete în permanenţă, de la primul fruct - căpşuna - până la ultimul. Un fapt ciudat: deoarece grădina se află în lunca Argeşului, în momentul în care pomii înfloresc, temperatura scade la minus 2, 3 grade şi astfel se distruge floarea. Sunt ani în care nu obţinem nimic. Anul acesta a fost bunicel, am avut prune, caise, mere, de toate. Facem compoturi, dulceţuri, gemuri, zarzavaturi. Suntem bogaţi".
Cei doi soţi spun că toate cunoştinţele de agricultură şi creşterea animalelor le-au deprins din cărţi şi din experienţă. "Citim, citim şi iar citim. Cartea nu minte niciodată. Tot ce scrie aici se aplică pe teren. Suntem autodidacţi şi nouă chiar ne place agricultura pot spune, satisfacţiile sunt imense", punctează Viorel Baciu.
Condiţia intelectualului la sat
Sunt departe zilele în care cei doi soţi mergeau braţ la braţ la Operă, Teatru sau la Ateneu. Acum nu mai frecventează atât de des aceste instituţii de cultură care le-au îmbogăţit anii tinereţii, însă se bucură de seri frumoase, când ascultă muzică bună alături de prietenii şi vecinii din oraş care vin deseori să-i viziteze, de cărţi şi de emisiunile radio. "Televizorul tâmpeşte, nu urmărim des programele televizate", precizează scurt şi răspicat domnul Viorel, care asigură că nu duce lipsă de prea mult timp liber, deoarece "aici munca este continuă, dar şi alimentele sunt proaspete. Oricum, se merită, deoarece petrecem timpul altfel decât cei care stau închişi într-un apartament".
Nu am putut pleca de la "Conac" fără promisiunea de a ne întoarce la iarnă. De ce? Ne lămuresc soţii Baciu, într-o notă poetică: "Cea mai frumoasă imagine cu Pătroaia este iarna, cu biserica, atunci când totul e nins şi e lună plină. Atunci lumina lunii, rece, se reflectă pe biserică. Ne aducem aminte de poezia lui Eminescu. Este o imagine fantastică, care îţi dă senzaţia de singurătate. Suntem fascinaţi, la fel ca şi de ceaţa care vine dinspre Argeş şi acoperă totul, de ai impresia că pluteşti, fără să-ţi mai pese unde te afli".
