Când am ajuns prima dată în Basarabia, ca toată lumea, am văzut Chișinăul, care m-a încântat peste măsură, deși era (încă) extrem de rusificat. Un an mai târziu, m-am reîntors și atunci am vizitat prima dată un sat basarabean, din sudul țării, aproape de malul Nistrului. Prima impresie, chiar și din mașină, e importantă, fiindcă începe să contureze viziunea de ansamblu asupra satelor basarabene care vor rămâne neschimbate în mintea vizitatorului. Peisajul în sudul țării e unul cu valuri ușoare (deal-vale). Între ele - păduri mici și rare, dar foarte multe lacuri. Și nu vă imaginați bălți mai măricele, eu vorbesc de lacuri mari, adânci, pline de pești, fapt care, atunci când nimerești la o masă de sărbătoare, te face să crezi că ești într-o țară cu ieșire la mare.
Între aceste valuri nemișcate de pământ, împresurate de iazuri, sunt așezate satele. Majoritatea mari. Majoritatea cu multe străzi, școală, dispensar, secție de poliție. Unele și cu liceu. Casele din sud sunt în mare parte joase, cu pridvor larg, de cele mai multe ori închis cu ferestre, probabil din pricina vânturilor din iarnă și a zăpezilor abundente. Cele mai multe, din nefericire, sunt acoperite cu azbest, ceea ce, privit de pe o culme, dă un aer cenușiu și trist fiecărui sat. Mai ales în perioadele din an în care pomii din grădini sunt desfrunziți.
Cred că tocmai acest aspect cenușiu a dus la vopsirea exteriorului caselor, cu vopsele emailate verzi, albe, albastre, cu un model format de-a lungul timpului, considerat deja tradițional. La puține picturi lipsesc și florile. Odată ce te apropii de sat, culorile vii ale caselor, imitând natura, verdele ierbii și albastrul iazurilor, anulează acest cenușiu trist.
Deodată satul se umple de lumini și culori, acompaniate vocal de lătratul câinilor și țipetele gâștelor. Nu cred că există în Moldova sat fără gâște.
„Unde e pădure, e și rai”
În nord, casele sunt înalte, pentru că apar dealuri mai mari. Temelia casei e înaltă și din piatră. Aici sunt șanse mai multe să găsești pridvoare deschise. Dar pictura murală e păstrată și nici aici nu lipsește azbestul.
Renumiții codri ai Moldovei sunt doar în centrul țării. Acolo casele stau la adăpost sub ramuri groase, dar în rest ai putea zice că vezi un sat din nord. Mai bogat, cum le place nordicilor să se laude. În ce mă privește, unde e pădure, e și rai. Astfel că sunt foarte încântată de satele din centru. Recomand viitorilor vizitatori ai Basarabiei, dacă vin spre Chișinău, să vină prin vama Leușeni - Albița, fiindcă așa vor vedea frumusețea acestor locuri. Nici drumul spre Ungheni, prin Nisporeni, nu e de lepădat, însă șoseaua prin Leușeni e bună.
Dacă tot am ajuns la șosele, trebuie să spun că majoritatea satelor au, ca la noi, o șosea principală - de obicei asfaltată - și o grămadă de alte ulițe din pământ. Problema acestor drumuri de pământ apare doar în sud. În nordul Basarabiei e mai pietros, însă în sud, pământul lutos nu are deloc piatră și din această cauză ploile din primăvară și toamnă fac drumurile impracticabile. Noroiul se transformă într-un material mai periculos decât gheața. Bine, gâștele nu se plâng. Nici măcar nu se mai duc până la iaz. Se tolănesc direct în noroiul din stradă. Pe vremuri, fiecare sat avea și un Lenin, acum a dispărut Leninul și a apărut câte un Eminescu. Unii, mai patrioți, și-au pictat celebrul copac cu chipul lui Eminescu pe case.
Pentru mine, care vin din Banatul de munte, fântânile din sate au fost un șoc. Fântâni adânci între 20 și 40 de metri, întărite de un tub de beton îngust, care coboară ca un tulnic spre adâncul pământului. În satul lui, tata are în grădină o fântână, are 9 metri, din care patru sunt cu apă, e largă și în zilele însorite te poți oglindi în apa ei. În Basarabia așa ceva e imposibil. E de-a dreptul ciudat cum aceste sate, pline de iazuri, au pânza freatică la zeci de metri sub pământ.
„Aici l-am înțeles pe Creangă cu dormitul lui pe cuptor!”
Întotdeauna mi s-a părut că o casă seamănă cu stăpânul. Încă de la aspect. Cine vede o casă mică la munte, văruită în alb, acoperită cu șindrilă, cu pereții groși din pământ, se așteaptă să și vadă pe prispă o bătrână de peste 80 de ani, cu haine cernite, îmbrobodită, slabă, mică și adusă ușor de spate. În Basarabia foarte rar vezi o bătrână cu haine cernite. Baticurile sunt în culori vii, pulovere mov, cu flori, fuste colorate. Bătrânii în schimb se îmbracă așa cum se nimerește. De la blugi, la tricouri ale diferitelor naționale de fotbal. Însă, cu siguranță, se poate spune că există un specific în modul de potrivire a hainelor. Și n-aș vrea să credeți că unul urât. Din contră.
Tot în Basarabia am reușit să înțeleg ce voia să spună Ion Creangă în Amintiri din copilărie, când povestea de dormitul pe cuptor. Nu am înțeles acest lucru până nu am dormit și eu pe unul. Cuptoarele sunt uriașe, mai mari decât cele de pizza ale italienilor. De obicei, cuptorul e în camera principală, dar are ușa în altă parte, prin perete, în vreun hol, aproape de intrarea în casă. Să nu se facă prea multă mizerie când se face focul. Care nu se face ca la o sobă normală (îl aprinzi și din când în când pui lemne), ci se pun 12 brațe de lemne, care se aprind deodată, apoi se potrivește jarul și ai căldură două zile. Deasupra cuptorului, de aproape 2 metri lungime și de cel puțin un metru și jumătate înălțime, în micul spațiu rămas până la tavan se așază scânduri, peste care se pune o saltea. Nu există pat mai călduros pentru zilele în care crivățul vine vâjâind peste valurile de zăpadă.
Împotriva crivățului mai există o măsură, interpretată (greșit) ca o funcție estetică: covorul. Sau mai bine spus: covorul de perete. Nu pe modelul carpetelor persane care în România comunistă intra în fiecare casă sub chipul Răpirii din serai sau a cerbului care paște în pădure lângă două căprioare. E vorba de un vechi și tradițional covor uriaș, de 3-4 metri lungime și 2-3 metri lățime, cu modele tradiționale (trandafirii scoarțelor moldovenești), făcut din lână și colorat cu vopsele naturale. Nu puține din aceste covoare sunt din lada de zestre a bătrânelor, țesute de mamele lor și, uneori, chiar cu ajutorul lor.
Cu aceste covoare se îmbracă pereții. Și nu (doar) pentru frumusețe, ci ca o măsură împotriva frigului. Dar ele, într-o casă tradițională, îmbogățesc atmosfera autentică a camerei, alături de cuptor și de nelipsitele buchete de busuioc uscat, care - în opinia bătrânilor - sfințesc casa și alungă păianjenii. Voi încheia - cum altfel? - cu nelipsita icoană, pusă exact în colțul de sus al camerei, spre răsărit. Cu prosop brodat prins deasupra, busuioc la mijloc și candela aprinsă de sărbători.
