File din jurnalul de front al unui ofiţer român

794.562 de militari ucişi. Acesta a fost tributul de sânge plătit de Armata Română în urma participării la cel de-al Doilea Război Mondial. Au fost însă şi din cei care, în încleştarea cu moartea, au scăpat cu viaţă. Între ei, general-locotenentul Constantin Didulescu, acum veteran de război în vârstă de 92 de ani. Amintirile sale din război ne pun înainte vitejia ostaşului român, demn, credincios ţării şi lui Dumnezeu.

A terminat şcoala de ofiţeri în plin război, în primăvara lui 1944. Primise gradul de sublocotenent de infanterie. Repartizat la regimentul 31 Dorobanţi Calafat, Constantin Didulescu avea pe atunci 21 de ani. Era seara de 22 august 1944. Militarul român se plimba în parcul oraşului de la Dunăre cu camaradul său de arme, un locotenent neamţ. Şi-au spus la revedere după care s-au despărţit. Nu ştiau că a doua zi vor deveni duşmani de moarte. Absurdul războiului.

Ajuns acasă, a fost anunţat de o vecină că Germania era stat agresor acum pentru România şi, în consecinţă, trebuia să ne apărăm în faţa nemţilor. Şi-a luat repede centura, sabia şi pistoletul şi a pornit spre regimentul său. Colonelul Budeanu, comandantul acestuia, primise ordin să ia toate măsurile de apărare a oraşului Calafat, preîntâmpinând debarcarea şi atacarea localităţilor de pe malul Dunării de către forţele germane în retragere.

Împreună cu grănicerii care se alăturaseră plutonului său, Didulescu avea ca misiune păzirea obiectivelor de bază ale oraşului Calafat, portul, gara şi banca. Se zvonise că nemţii aveau în ostroavele aflate între malurile Dunării peste 40 de mitraliere grele şi vor nimici localităţile româneşti. „Voiam să mă întâlnesc cu locotenentul neamţ, dar nu l-am mai găsit. Nu era nici urmă de mitraliere duşmane unde ne aşteptam. Mai trebuiau să treacă câteva zile pentru a simţi forţa Wermachtului. Atunci am primit şi «botezul focului»“, îşi aminteşte azi generalul Didulescu.

Ce se întâmpla? 178 de nave de război germane din gruparea „zieb“, puternic înarmate cu tunuri şi obuziere de calibru mare, tunuri antiaeriene şi automate executau foc năprasnic asupra Ostrovului Turcesc şi Calafatului, forţând debarcarea. Românii au reuşit să împiedice acostarea convoiului inamic fără pierdere de vieţi omeneşti din partea lor. Nemţii au fost opriţi în retragerea lor la Turnu Severin, unde majoritatea navelor germane au fost capturate şi scufundate.

Pentru succesul său, sublocotenentul Constantin a fost citat prin ordin de zi pe unitate şi propus să fie decorat.

Pariul pe un butoi cu vin de Tokay

Dar războiul nu luase sfârşit. Spre sfârşitul lunii septembrie acelaşi an, regimentul Infanterie 31 Calafat care făcea parte din Divizia a II-a Dorobanţi Craiova, a pornit în marş pe direcţia Turnu Severin - Lugoj - Arad. Oltenii noştri urmau să treacă graniţa în Ungaria. Aflaţi pe malul stâng al Tisei, încercau să forţeze trecerea râului fără pregătire prealabilă de artilerie, şi mai ales fără mijloace adecvate de trecere, doar cu ajutorul unor improvizaţii din paie, crengi şi foi de cort. Batalionul condus de maiorul Mărgărit Teodorescu a reuşit un firav cap de pod, subunităţile sale înaintând cinci kilometri dincolo, pe malul drept al Tisei.

Dar un contraatac inamic a adus retragerea românilor înapoi peste apa învolburată a râului. Mulţi dorobanţi aveau să moară împuşcaţi, alţii înecaţi, câţiva au căzut prizonieri. Printre ei, comandantul batalionului. Sublocotenentul Didulescu acoperea retragerea camarazilor săi. În această acţiune o rafală de mitralieră i-a muşcat omoplatul drept. „Am primit trei gloanţe în plin. Eram conştient că rana era serioasă fiindcă sângele curgea din belşug. Am urcat repede pe o bicicletă şi m-am dus la spitalul de campanie aflat în linia I. Lucrurile se agravau. Gloanţele coborâseră pe muşchii antebraţului şi ameninţau cu cangrenă mâna dreaptă“, povesteşte venerabilul general. Le-am explicat medicilor că rana mea era în spate, dar medicii mi-au zis că îmi vor scoate gloanţele din braţ. „Fac pariu pe un butoi de Tokay că îmi tăiaţi degeaba antebraţul“, le-a spus chirurgilor. Dar avea să piardă pariul. După un concediu medical de două săptămâni de zile Didulescu s-a întors în cadrul regimentului care deja trecuse pe teritoriul Ungariei pe direcţia Oroshaza - Mezotur - Solnok spre Cehoslovacia. Anul 1945 l-a prins aici.

„Am crezut că nu-mi mai trebuie nici popă, nici nimic“

Era acum comandant de companie şi înainta pe linia Lucenec - Bratislava - Praga. În aprilie lupta pe râul Morava. Nemţii se retrăgeau pe şoseaua dintre Bratislava şi Brno. Tanchetele germane tractau câte patru-cinci camioane odată, rămase în pană de benzină. „Comandantul batalionului, maiorul Caragea, numit recent la comandă, mi-a ordonat: «Domnule sublocotenent, puneţi stăpânire pe autostradă şi Crucea de Fier vă va sta pe piept!» Paralel cu autostrada era un canton de cale ferată. Acolo se retrăseseră nemţii şi din cazemata improvizată trăgeau în toate direcţiile cu mitraliera grea amplasată în poziţia-cheie. Ne deranja teribil focul nemţilor. Nu puteam trece Morava din cauza lor. Dar un fost coleg de la Liceul «Fraţii Buzeşti», pe nume Marin Dragomir, comandantul unei baterii de artilerie, l-a liniştit pe dorobanţ din două cuvinte: «Nu-i bai, măi Costache. Lasă că le vin eu de hac»“. Şi, caz rarisim, Dragomir a scos din luptă mitraliera cu primul obuz. Misiune îndeplinită. Românii puteau acum înainta în voie. Au continuat drumul şi au ajuns la un şanţ care cădea perpendicular pe autostradă. Pe taluzul şanţului sublocotenentul s-a oprit să dea ordin de luptă grupelor. Dar a mai căzut un proiectil care s-a spart în şanţ. O schijă ruptă din ogiva unui aruncător de 120 mm, cu vârful de 4 mm, l-a izbit pe Didulescu în dreptul inimii. „Am crezut că nu-mi mai trebuie nici popă, nici nimic. Vârful schijei s-a oprit la doar un centimetru de aortă. Situaţia era fără ieşire. Am fost transportat la spitalul de campanie şi în locul medicilor olteni, mai expeditivi cu răniţii, i-am preferat pe cei de la Iaşi care lucrau mai grijuliu. Aşa am scăpat cu viaţă“.

Iconiţa din portmoneul de macramé

Cu dorobanţul român se petrecuse o minune. Schija intrată prin veston se oprise într-un veritabil scut antiglonţ. Portmoneul de macramé, plin cu poze şi o iconiţă, se pusese în calea schijei. Iconiţa o primise de la o cehoaică din Dobroniva unde, pe la sfârşitul lui martie 1945, regimentul sublocotenentului fusese încartiruit. Fata se refugiase în pădure, într-un bordei improvizat. „Era leşinată de foame. Compania noastră a tratat-o omeneşte. Am prins Paştele catolic la Dobroniva. Am fost la biserica romano-catolică la slujbă, fiindcă ortodoxă nu era în preajmă, iar românii au îngenuncheat şi s-au rugat. Cehii au rămas impresionaţi de gestul nostru spontan. Credea că îi eliberau nişte barbari, dar şi-au dat seama că nu era aşa. La plecare, fata pe care o însoţisem la biserică mi-a dăruit iconiţa, care, la fel ca şi pozele mele de familie din portmoneul de macramé, a fost perforată de schijă. Iconiţa m-a salvat“.

După a doua spitalizare, refăcut, s-a prezentat din nou la unitatea cu care a luptat până la terminarea războiului. Pe pieptul luptătorului pe frontul de vest al celui de-al Doilea Război Mondial strălucesc gradele generalului-locotenent Didulescu Constantin. Are Ordinul „Coroana României cu spadă şi panglică“, „Crucea comemorativă al celui de-al Doilea Război Mondial“ şi ultima distincţie primită, „Virtutea Militară“ în grad de Cavaler.