Din faţa bisericii Mănăstirii Sihăstria, spre dreapta, pe lângă clopotniţă, o alee pavată cu pietre mari, străjuită de brazi înalţi, duce către cimitir. Printre copaci abia se mai zăresc turlele bisericii. Două femei coboară cu paşi repezi, probabil pentru a nu întârzia la autocarul din parcare. Sfânta Liturghie s-a terminat de vreo 20 de minute, iar acum bat clopotele. Se cântă „Veşnică pomenire”, la Parastasul pentru cei adormiţi. Între timp, ajung în cimitir. Ploaia care a căzut în dimineaţa sfârşitului de iulie a înnegrit crucile din lemn aşezate ordonat la fiecare mormânt.
În cimitirul Sihăstriei, odihnesc mari duhovnici ai Bisericii noastre, cum ar fi părintele Cleopa Ilie, părintele Paisie Olaru sau părintele Ioanichie Bălan, cel care a lăsat tipărite atâtea sfaturi pentru noi. Mă întreb însă ce vieţi o fi având cândva toţi ceilalţi monahi care odihnesc aici. Ce pilde ne-au lăsat ei, prin vieţile lor, puţin cunoscute lumii?
Monahii de la Mănăstirea Sihăstria, din judeţul Neamţ, au fost la început înmormântaţi în jurul paraclisului. În prima jumătate a veacului trecut, au fost mutaţi în cimitirul din deal. Morţii au fost puşi în morminte şi câte doi la vremurile respective. Monahul Iachint Ioniţă, vieţuitor în obştea actuală a mănăstirii, ştie vieţile la aproape toţi dintre cei care îşi dorm somnul de veci la capătul aleii dintre brazii de la Sihăstria: „Părintele Ambrozie s-a mutat la Domnul în Vinerea Patimilor. După ce s-a spovedit, i-a zis părintelui Cleopa: «Părinte, blagosloviţi şi iertaţi, asta este ultima mea spovedanie». Iar sâmbătă, după ce a pregătit biserica din centru, pentru că era eclesiarh mare, l-a chemat pe părintele stareţ la veşmântărie şi i-a cerut voie să plece «în partea cealaltă».
Părintele stareţ i-a spus că nu are un sicriu aşa mare, ca pentru sfinţia sa. A închis mai apoi uşa şi a plecat, dar a auzit un zgomot. S-a întors şi l-a găsit pe părintele cu mâinile la piept şi i-a dat vreo câteva palme peste faţă, ca să-şi revină din leşin. Părintele Ambrozie a fost înmormântat a doua zi de Paşti”.
Un alt vieţuitor consacrat al mănăstirii a fost părintele arhimandrit Maxim care, deşi avea foarte multe responsabilităţi în mănăstire, citea în fiecare zi din Psaltire. Şi-a dat sufletul citind pe un scăunel. „Când a venit cineva să-i aducă de mâncare, n-a realizat că şi-a dat sufletul. A crezut că citeşte la Psaltire, şi i-a zis: „Hai, părinte, să mănânci”. Părintele arăta cu degetul, pe Catisma a X-a, ce are el de mâncare: «Cât este de Bun Dumnezeul lui Israel cu cei drepţi la inimă». Acest stih este scris pe crucea din piatră a arhimandritului Maxim, care a fost stareţ al Mănăstirii Sihăstria timp de un an de zile”, ne spune părintele Iachint.
„Am ajuns să dorm în pat”
Postul şi rugăciunea monahilor de la Sihăstria au fost bine primite de Dumnezeu. Astfel, unii părinţi care au vieţuit în „tinda raiului” şi-au dorit să treacă în împărăţia cerurilor mai devreme. „Înainte să plece la Domnul, părintele Iulian l-a rugat pe părintele stareţ Ioil astfel: «Părinte, poate mă iei şi pe mine». Şi n-au trecut 40 de zile şi l-a luat. Mai mult decât atât, mai aveau un prieten mai înaintat în vârstă care a cerut să meargă la viaţa veşnică, părintele Iosif, preot de mir, cu care au fost împreună la Ierusalim. În mai puţin de 40 de zile, acesta a plecat la Domnul», mai continuă monahul de la Sihăstria.
Părintele Valerian a fost unul dintre ucenicii părintelui Cleopa. După trei luni, monahul s-a plâns că a ajuns să doarmă în pat. Seara se ruga în picioare, apoi în genunchi, iar spre dimineaţă se culca două ore pe podea. „A venit la mine şi mi-a zis: «E ceva cu mine. Am ajuns să dorm în pat. Mă doare spatele tare. O fi reumatism?». Când s-a dus la Spitalul «Sfântul Spiridon» din Iaşi, i-a găsit cancer în metastază, oase mâncate de cancer. Doctorii s-au mirat că părintele Valerian stă încă în picioare, şi nu i-au dat mai mult de trei luni de trăit. Vă daţi seama ce rugăciune avea, ce trăire?! A trăit mai mult decât au spus doctorii şi a fost înmormântat de Sfântul Valerian. Eram lângă el când şi-a dat sufletul, de «Intrarea Maicii Domnului în Biserică». Stătea cu faţa către răsărit, cu mâinile întinse, şi plin de bucurie”, îşi aduce aminte părintele.
Tortura comuniştilor
Prigoana împotriva călugărilor din timpul regimului comunist din România a lăsat în urmă amintiri triste, suferinţă şi lacrimi. Părintele Marcu Dumitru a făcut 20 de ani de puşcărie. Îl băteau cu ranga şi nu zicea nimic. A fost băgat într-o temniţă grea, unde nu erau geamuri. Pe timp de iarnă era un ger groaznic. Pentru că nu i se dăduse de mâncare, într-un timp slăbise foarte mult, încât aştepta să moară. Deodată s-a sculat bucuros, vesel, când securiştii se pregăteau să-l ducă la groapă. De asta era numit „fachirul”, „vrăjitorul”. „Părintele Marcu cobora adesea de la chilie să se spovedească la părintele Cleopa Ilie. Deseori îl găsea tot în mijlocul oamenilor, predicând. Odată i-a spus: «Părinte, pe sfinţia ta doar Maica Domnului dacă te mai scapă». Părintele Marcu era nemulţumit într-un fel de cum striga părintele Cleopa, pentru că nu mai avea linişte, chiliile fiind apropiate una de cealaltă. I-a povestit la un moment dat părintelui Cleopa o întâmplare. Stând pe cerdac, la stupină, ca din soare s-a pogorât un înger luminat şi i-a sărutat mâna. Dar a fost atât de unit cu Hristos, încât nu a dat atenţie acestui lucru, iar îngerul care era de fapt diavolul nu a reuşit să-i distragă atenţia”, mai adaugă părintele Iachint.
Părintele patriarhului Teoctist
Părintele Ilarion Antohi a fost dat afară din mănăstire de comunişti. După ce a fost silit să părăsească mănăstirea, a mers în oraşul Bârlad, unde prefera să-şi petreacă timpul în parc, citind Biblia. Nu avea probleme cu regimul comunist, îşi vedea de treabă, mai dădea un sfat. Preotul său duhovnic s-a arătat nedumerit de acest lucru, dar părintele Ilarion a replicat: „Daâ ce, părinte, e păcat?”.
Părintele Veniamin Barbacaru, cel care l-a format pe patriarhul Teoctist, a fost duhovnic la Sihăstria Voronei. Acesta povestea că fostul patriarh avea un pat care se rupea mereu când se punea în el. Pentru că îşi iubea ucenicul, părintele Veniamin avea grijă să-l repare. Pe timpul iernii, ca să-i înveţe pe copii să cânte, îi scotea pe cerdac, iar el rămânea înăuntru. Copiii se plângeau că e frig, dar el le spunea: „Până nu ziceţi cum trebuie, nu intraţi”.
Rugăciunile părintelui Cleopa
Într-un an, părintele Cleopa a plecat la Mănăstirea Neamţ, să ceară nişte bani, pentru că se apropia hramul Sihăstriei şi venea multă lume. Stareţul de atunci nu l-a ajutat. Părintele Iosif Bârsan, pe atunci director în telecomunicaţii, era la poarta mănăstirii şi i-a dat părintelui Cleopa atâţia bani, încât a început să ridice şi chilii pentru călugări. La scurt timp după aceea, a venit la mănăstire. „Părintele Cleopa avea obiceiul să se încalţe înainte de a se aşeza la rugăciune. Când îi venea somnul, tropăia cu încălţările grele în podea. Părintele Ambrozie, care avea chilia lângă cea a părintelui Cleopa, mă întreabă într-o dimineaţă: «Ce faceţi voi, măi? Toată noaptea bateţi icoane în pereţi? Dar unde, măi, că toţi pereţii sunt plini de icoane». Atunci părintele Cleopa i-a arătat părintelui Ambrozie cum bate el din picioare, ca să nu adoarmă”.
▲ Minuni cu uleiul care arde în candelele de la morminte
Pelerinii care vin la Sihăstria trec mereu şi pe la cimitirul unde sunt înmormântaţi monahii care au vieţuit în aceste locuri. Cu lumânări sau untdelemn pentru candele, oamenii vin cu credinţă să se roage în special la mormântul părinţilor Cleopa Ilie, Paisie Olaru sau Ioanichie Bălan. În Cartea de impresii dedicată părintelui Cleopa, o femeie din Suceava a scris că avea un os crescut la mâna dreaptă, care trebuia înlăturat în urma unei operaţii. A venit la mormântul părintelui, s-a rugat şi s-a uns cu ulei din candela care arde la mormânt. Mergând înapoi spre casă, a observat că nu mai are nimic. Părintele Iachint spune că acest obicei s-a deprins mai ales după ce a plecat la Domnul părintele Cleopa.
