De aproape 200 de ani, generaţii după generaţii de credincioşi şi-au legat existenţa de binecuvântata sa prezenţă. Deşi nu foarte mare, biserica din dealul Schiuleştiului i-a primit pe toţi cei care L-au căutat în Sfintele Taine pe Bunul Dumnezeu. Înnoit şi întărit din temelii pentru încă cel puţin tot atâtea veacuri câte a traversat până acum, sfântul locaş îi cheamă şi astăzi, prin braţele primitoare ale tânărului preot Ştefan Viorel Uncheaşu, pe toţi cei care îşi doresc mântuirea.
În cei patru ani de când slujeşte la Sfântul Altar, pus sub ocrotirea Sfântului Nicolae, părintele paroh Ştefan Uncheaşu a reuşit să prefacă în chip minunat biserica, incinta şi dependinţele acesteia. Măcinat de vremuri neprielnice unei reabilitări timpurii, locul avea nevoie, înainte de toate, de mâinile unui gospodar.
Oamenii au apreciat implicarea efectivă a preotului lor în munca de revitalizare a bisericii din sat şi au contribuit fiecare, după posibilităţi, timp şi pricepere. Alături de enoriaşii săi, parohul a asigurat continuitate acestui spaţiu sacru, fără de care viaţa nu şi-ar fi putut urma cursul firesc. „Prima dată când am venit aici, am luat toate uliţele la picior, şi mi-am zis că un sat aşa frumos, cu gospodării îngrijite, trebuie să aibă o biserică care să strălucească.
Eu am lucrat împreună cu oamenii, mi-au fost alături şi le sunt recunoscător. De fapt, aşa văd eu satul: unit în jurul bisericii. În 2010, am zis că voi zidi o biserică nouă, când aceasta va fi neîncăpătoare şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, este de multe ori plină de oameni. Visul meu şi al credincioşilor este construirea unei biserici noi, în stil maramureşean, care s-ar armoniza foarte bine cu acest cadru natural, montan“, spune parohul.
Istorie
„Arhiva veche a bisericii a luat foc într-un incendiu. Singurele documente pe care le-am mai găsit şi care certifică existenţa bisericii sunt din anul 1827. Bisericuţa a fost ctitorită de un boier pe nume Morcov şi de soţia acestuia, Ioana. Pictura îi aparţine unui anume Gheorghe. Biserica are un aer de acasă. Când intri în ea, nu ai sentimentul că te afli într-un locaş de cult, ci într-o căsuţă de ţară, care este leagăn duhovnicesc pentru circa 350 de familii“, lămureşte preotul Ştefan Uncheaşu.
Apariţia acestui sat, în urmă cu 400 de ani, este legată de Şcheii Braşovului, mai precis de oamenii din acea zonă care veneau cu mărfuri peste munţi în zona Prahovei. Cu timpul, aceştia au format o vatră, sus, pe dealurile din apropierea actualei localităţi, amplasament care se numea Bejenari. Unele surse documentare confirmă că biserica Mănăstirii Crasna, aflată în apropiere, a fost ridicată de schiuleştenii care s-au aşezat prima dată în Bejenari. Tot ei sunt cei care au migrat, în căutarea unor condiţii mai bune de trai, şi s-au statornicit într-o depresiune din apropiere - actuala vatră a satului Schiuleşti.
„Prin deasa împărtăşanie se ajunge la Hristos“
„Nu mă interesează atât zidurile, cât mai ales oamenii. Fac eforturi ca ei să înţeleagă rolul bisericii, care este mântuirea. Frumuseţea este când vezi omul că intră în corabia mântuirii şi rămâne aici definitiv. Prin spovedanie se ajunge la împărtăşanie, iar prin deasa împărtăşanie se ajunge la Hristos. În afara bisericii nu există mântuire. Când am venit în sat, oamenii se împărtăşeau o dată sau de două ori pe an. Eu pun accent pe spovedanie şi împărtăşanie cât mai deasă. Prezenţa la spovedanie a crescut; cheia este cateheză, cateheză, cateheză. Am o relaţie permanentă şi foarte deschisă cu copiii, cu tinerii şi cu familiile lor pe care le cunosc foarte bine. Am avut cazuri cutremurătoare de oameni care nu s-au spovedit niciodată, care nu s-au mai spovedit de 50, 60 de ani, sau care au revenit din moarte, să zic aşa, ca să se împărtăşească, şi au murit imediat, iar alţii, care au zăcut multă vreme, nu au murit până nu s-au împărtăşit. De asemenea, parohia are parteneriat cu grădiniţa din localitate şi, în fiecare lună, copiii însoţiţi de educatoare vin la biserică şi sunt împărtăşiţi“, mărturiseşte părintele duhovnic.
Minuni
Forţa comunităţii din Schiuleşti, adunată în jurul bisericii, a fost evidentă, în urmă cu trei ani, când rugăciunile sale au coborât mila Cerului pe pământ şi au salvat viaţa a patru liceene, care au suferit un grav accident rutier. Parohul îşi aminteşte: „În sâmbăta din săptămâna accidentului, am adunat toţi oamenii din sat în biserică şi am făcut Vecernie, paraclise, acatiste, până la 1:00 noaptea. Era ca la Paşti aici. Toate fetele şi-au revenit la scurt timp, doar una dintre ele a avut leziuni mai grave. Când a intrat în operaţie, medicii nu i-au dat nici o şansă de supravieţuire. Dar a iubit-o Dumnezeu şi pe ea. Trăieşte, este educatoare şi se împărtăşeşte de două ori pe lună. Ea este convinsă că pentru rugăciunile satului nu a luat-o Dumnezeu la El.“
Deschis şi sincer, preotul Ştefan Uncheaşu ţine să precizeze rolul foarte important pe care îl are soţia sa, preoteasa Nicoleta, în misiunea nobilă ce i-a fost încredinţată. Este recunoscător pentru susţinerea şi bunătatea de care a dat dovadă şi, ca o mărturie a iubirii milostive a lui Dumnezeu, de care amândoi s-au învrednicit a se bucura, vorbeşte cu emoţie: „Preoteasa mea a primit din partea medicilor două diagnostice de infertilitate. Chiar şi aşa, soţia mea a rămas însărcinată. Cum? Eu am fost doi ani la rând în Athos, la Mănăstirea Hilandar. Am făcut rânduiala Sfântului Simeon după bobiţe de struguri şi a rămas însărcinată. Trebuie să mărturisesc această minune. Cum să nu mărturisesc, când ştiu că 7 ani de zile nu am putut avea copii!“
