În Insula Mare a Brăilei, cuvântul devine mai proaspăt, încărcându-se cu toate valențele și îndrăznelile speranței, cum ar fi zis Fănuș Neagu. Și asta nu pentru că rostirea lui în lumea de dincoace de Dunăre l-ar face molâu, ci pentru că dincolo de ea cuvântul începe să se hrănească, vioi, cu pulbere de taină. Căci, în Baltă, un sat precum Frecăței își trăiește paradoxala izolare, sprijinit pe umărul fluviului căruia, dacă îl asculți, nu se poate să nu-i auzi zavistnicia crapilor din adâncuri și să-i simți mirosul amestecat de izmă și mir ce se ridică nevăzut din digurile căptușite cu trupuri de martiri.
La Frecăței, prezentul seamănă cu „o întrebare din tinda raiului pusă din pragul iadului”, cum expresiv se exprima „nebunul frumos” al Brăilei, Fănuș Neagu, omul îndrăgostit până peste cap de „frumusețea de netrecut a drumului pe ceair și vuietul ireal al Dunării, care parcă venea pe sub pământ”. Căci Frecăței este întrebare, rai și iad. În acest prag s-au mântuit prin jertfa lor martirii osândiți în lagărele de muncă de la Salcia sau Frecăței, s-au născut povești aiuritoare despre o halucinantă poartă spre o lume subterană, s-au îmblânzit vânturile și au poposit apostoli ai vremurilor noastre, care au ridicat, pentru întâia oară aici, biserică, reîncreștinându-i pe „băltăreții” obligați de comuniști să se rătăcească de Hristos.
O istorie jertfelnică
Istoria acestui sat de pe malul stâng al brațului Măcin, care pare a-și trage numele de la punctul cel mai prielnic de traversare a Dunării, unde exista un permanent „frecuș”, este de o vârstă cu pământul născut în locul bălții de odinioară, care se întindea pe mai bine de 75.000 de hectare. Aici creșteau plopi, sălcii și răchite, stuf, papură, nuferi galbeni, lintiță, brădiș, în care se ascundeau potârnichi, bizami, căprioare, porci mistreți, lupi, iar mai nou, coioți. Primii locuitori ai zonei au fost oieri din Făgăraș ajunși în transhumanță în bălți prin secolul al XIX-lea. Satul în sine, după cum aflăm din studiul monografic întocmit de preoteasa Anca Postolache, ar fi fost întemeiat însă de ciobani din localitățile brăilene Stăncuța și Bertești, ai căror urmași își ridică târlele și astăzi în marginea câmpului, cu ciopoare de sute de oi, precum cea a lui Vasile Popov. Peste aceste pământuri au trecut turcii, și poate alte neamuri, iar comuniștii, care au desecat balta transformând-o în cel mai mare grânar al țării, au lăsat în urmă gropi comune în care și-au aruncat victimele, sute de deținuți politici chinuiți în anticamerele iadului la Salcia, la Grădina sau la Piatra-Frecăței, înghițiți de ape, sau acoperiți cu pământ în digurile ridicate de mâinile lor. Pentru ca astăzi, ce ironie a sorții, din roadele acestei jertfe să se „hrănească” mai degrabă străinii. Aici, de teama comuniștilor, se vorbea codificat: primul secretar al județului era „mașina cu pâine”, iar MTRV-urile (mașini de tocat resturi vegetale) însemnau focurile care ardeau miriștile fără știrea partidului. La Frecăței s-a experimentat fără succes cultivarea cartofilor și s-au evaluat producțiile de porumb la hectar funcție de mărimea a trei categorii de știuleți: mici, mijlocii și mari... Și tot aici, oamenii au fost ținuți în izolare de lume și de Dumnezeu, unica biserică ridicându-se abia după 1990. De aceea, în acest sat, prezentul seamănă cu o întrebare „din tinda raiului pusă din pragul iadului”. Sau mai degrabă cu o taină în care toate se adună, se topesc, se amestecă, se rostogolesc tumultuos, ca valurile Dunării ce bat umflate în buza digurilor. De aceea, până și cuvântul, la Frecăței, gustă cu sârg din acest amestec fabulos de trecut și prezent, se înviorează și se rostește altfel, căci, până la urmă, toate cele trei stări ale locului, trecut, prezent și viitor, sunt ca o privire spre cer. Ca o speranță, uneori potolită de împliniri, alteori înecată de ploi diluviene, dar mereu vie, căci, atâta timp cât există aici Biserică, va exista și speranță.
Taină și speranță
Ionel Bălan este om al satului și primar al comunei Frecăței de două mandate. Comuna are în componență cinci așezări: Titcov, Frecăței, Salcia, Agaua, Stoienești și Cistia, care nu mai este locuită, și 1.470 de suflete, „pe hârtie”. În realitate, mai sunt doar vreo mie, restul fiind plecați în afara țării. Oamenii, ca mai totdeauna în Baltă, se ocupă cu agricultura și creșterea animalelor. Populația este îmbătrânită, dar „lucrurile au început să evolueze într-un fel. S-au făcut și se fac investiții cu fonduri guvernamentale și europene, de la bugetul local și de la Consiliul Județean Brăila. În total, vreo șase milioane de euro, din care turnăm asfalt pe toate drumurile dintre sate, apoi pe străzile din localități. Din 2012, avem apă curentă în localitate, dar, din păcate, nu este potabilă. Urmează să captăm apă de suprafață, din Dunăre, tratată și filtrată, care să poată fi consumată. Avem în sat 170 de copii, de la grădiniță până la clasa a VIII-a. Pentru ei am construit un teren sportiv cu gazon sintetic, și am dotat școala cu tot ce este necesar pentru o educație civilizată. Mai avem un dispensar, cu un asistent care asigură îngrijirea medicală curentă. Deși se spune că localitatea noastră este izolată, eu doresc să nu se mai pună această etichetă pe fruntea ei, pentru că avem proiecte care vizează viitorul, precum introducerea gazelor. Iar când drumurile județene și comunale din Baltă vor fi toate asfaltate, zona va deveni atrăgătoare și pentru turism. În acest sens, avem alte două proiecte cu fonduri europene, din care urmează să achiziționăm ambarcațiuni de agrement, să construim un ponton unde să poată acosta aceste bărci, dar și alte categorii de vase”, ne spune primarul, care a ținut să ne menționeze rolul deosebit de important pe care îl joacă Biserica, preotul George Postolache, în această comunitate. „Din acest motiv am alocat și alocăm fonduri pentru întreținerea locașului de cult și sprijinim toate proiectele Bisericii, atât de benefice locuitorilor satului. De pildă, punem la dispoziție mijloacele de transport necesare efectuării pelerinajelor cu copiii și enoriașii din parohie pe la mănăstiri; susținem activitatea desfășurată de parohia noastră cu parohiile înfrățite din Galați, și toate celelalte activități ale părintelui. Astfel, suntem siguri, satul nu va dispărea, chiar dacă tinerii l-au părăsit. În ultimii ani, în schimb, multe persoane străine de sat au cumpărat case aici”, ne mai spune domnul primar.
O ploaie, cum numai în Baltă poți prinde, spală violent obrazul înverzit al satului. A doua zi, urcăm în barca lui Nicu Vișoiu și mergem împreună cu părintele George Postolache să-i vizităm pe foștii deținuți politici aruncați în groapa comună de la Frecăței. Pe creștetul lor, Preasfințitul Părinte Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos, a așezat troiță de lemn cu chipul lui Hristos. Apa fluviului, revărsată la ceasul întâlnirii cu noi, s-a așezat și ea peste trupurile lor descompuse în mâl, peste crucea Mântuitorului, acoperindu-le ca o metaforă din care cuvântul nostru să poată gusta și deveni mai proaspăt, mai încărcat cu valențe și îndrăzneli, căci el, rostit din pulberea tainei, grăiește despre speranță.
