Sunt locuri în care istoria și frumosul se adună în aceeași respirare. Când ajungi într-un asemenea punct, le trăiești pe ambele deodată, descoperindu-te parte în fiecare. Mănăstirea „Sfânta Treime” din Drăgănești Vlașca, Episcopia Alexandriei și Teleormanului, este unul din aceste locuri. Aici, crângul, povestea haiducului Nicolae Grozea, jertfa soldaților din Primul Război Mondial căzuți în luptele din pădure, istoria familiei Capră și nevoința maicilor se înluminează în pictura din paraclisul mănăstirii, cu hramul „Sfinții Mucenici Ciprian și Iustina”, prăznuiți pe 2 octombrie.
Toamna, ca o pasăre de noapte surprinsă de zori, zboară la joasă înălțime peste zi, sărăcind clorofila din frunze, uscând lujerii buruienilor, matizând culorile-n petale. Drumul spre mănăstire lunecă zgribulit, neprevestind frumosul ce urmează a se lăsa descoperit în celălalt capăt al lui. În această scânteiere de gând încep să se adune istorii de demult, povești și fapte uitate, sau aproape uitate, care își cer dreptul la o firească actualizare. Și când ajungi în paraclisul mănăstirii toate se opresc, se rânduiesc într-o neasemuită așteptare. Toate se înluminează în chipurile și aureolele sfinților și îngerilor „născuți” de mâna artistului restaurator Ion Chiriac, pentru că aici se prefac în viață și duh. În rugăciune și veșnicie.
Istorie, povești și Rai
Înainte de a fi mănăstire, în pădurea învecinată a fost decapitat ultimul vestit haiduc român, Nicolae Grozea, de la care și-a luat numele și pădurea de tufani. Tot aici, în Primul Război Mondial s-au dat lupte grele de către Regimentul 2 Linie Infanterie. Iar pe locul mănăstirii, Florica și Anghel Capră, copiii vestitului moșier din perioada interbelică Necula Capră, om cu frică de Dumnezeu, ale cărui hambare au fost singurele nejefuite de răsculați în 1907, și-au ridicat un conac pentru copiii lor. Dar el nu a mai ajuns să fie locuit, fiind confiscat de comuniști, care i-au dat diferite destinații agricole. Când nimeni nu se mai aștepta, nepotul Alexandrinei Capră, fiica lui Anghel Capră, căsătorită cu Iacovache Noica, din familia marelui filosof român, cedează drepturile de moștenitor pentru a se zidi o mănăstire. A treia în Episcopia Alexandriei și Teleormanului, motiv pentru care a și primit hramul Sfintei Treimi.
„Mănăstirea a fost ridicată în 1998, după ce am preluat fostul conac și terenul aferent, de la inspectoratul școlar al județului. Casa era folosită ca atelier de practică pentru elevii Liceului Agricol din Drăgănești Vlașca”, ne spune maica stareță Mitrodora Gligor.
În mănăstire se nevoiesc șase viețuitoare, cinci maici și o soră, care încearcă să îmbine rugăciunea cu munca, având și un mic atelier de croitorie, o gospodărie anexă în care cresc animale și păsări, o livadă și un solar în care cultivă legume.
„Eu am stat 23 de ani la Mănăstirea Zamfira, unde am și fost tunsă în monahism la 19 ani, apoi am venit aici. Pentru că am și pădurea lângă mine, mă simt ca la mine acasă, în Apuseni.
Atunci când ești cu Hristos ești bine oriunde. Primăvara, când totul revine la viață, chiar mă simt ca în Rai”, ne mărturisește maica stareță Mitrodora.
În prezent, aici se ridică biserica mare a mănăstirii, cu hramul „Sfânta Treime”, iar slujbele se țin în paraclisul cu hramul „Sfinții Mucenici Ciprian și Iustina”.
Ca o îmbăiere în lumină
„Acest paraclis este pictat de domnul Ion Chiriac, expert restaurator. Domnia sa a restaurat în multe biserici pictura Sfântului Cuvios Pafnutie-Pârvu Zugravul, dar și pe cea a lui Nicolae Grigorescu de la Mănăstirea Zamfira. O perioadă a fost plecat în Sfântul Munte. La noi a pictat paraclisul, dăruindu-ne lucrarea ca sponsorizare. Este o pictură care îl reprezintă, cu foarte multe personaje, cu o miniatură extrem de elaborată și detaliată. Această «aglomerare» ne odihnește și ne face să ne simțim înălțate acolo sus, în ceruri. După părerea mea, lucrarea de la noi este o actualizare a celei a Sfântului Cuvios Pafnutie-Pârvu Zugravul, recent canonizat. O extraordinară îmbinare între pictura pur bizantină, datorită cromaticii, și cea românească din secolele XVII-XVIII. De aceea, privind-o, te înalță. Îmi spunea doamna Ecaterina Țânțăreanu, director al Muzeului județean Teleorman, care a fost aici, și care văzuse doar pictura realizată până la momentul acela, că în timpul Sfintei Liturghii a simțit nevoia să se mute pe partea cealaltă al bisericii, atrasă atât de mult de frumusețea frescei, încât aproape că nu se mai putea concentra la slujbă”, ne mărturisește maica stareță.
Privind și eu această pictură, nu mi-o pot explica altfel decât ca o chemare a luminii. Ca o „îmbăiere” tăcută în taină. Nimic nu se revelează mai frumos și mai nepământesc, cum o face lucrarea mâinii celui ce zugrăvește nepământescul. În acest hotar al necuvântului m-am întâlnit eu cu lumea nevăzută a cerurilor, înfățișată mie de mâna maestrului Ion Chiriac, în chip și taină, deopotrivă, ca să mă luminez și să tac.
Ajuns aici la vreme de seară, când vântul se rostogolea prin coroana codrului pârlit de toamnă, am trăit profund nu atât întâlnirea cu sfinții și îngerii maestrului Chiriac, cât mai ales despărțirea de ei. În această lipsire m-am descoperit eu sărăcit și îngândurat, cu un dor aprig de nemărginire bântuindu-mi inima și cu un necuvânt mistuindu-mi nepriceperea rostirii. În acest loc mi-am înțeles neastâmpărul din cale, care tot mă-ndeamnă să revin. Să tac și să privesc. Să mă scald în chemarea luminii acestei picturi, curățindu-mă de nehotărârile mele, de îndoielile și pricinile pe care le trăiesc și eu uneori, în lumea noastră, cea din afara zidurilor mănăstirii. O lume „care se zbate între materie și spirit. Cu dorință de a fi aproape de Dumnezeu, dar și cu piedici, ispite și tentații”, cum o definește maica Mitrodora.
Și-n seara aceasta, mă retrag din respirarea clipei, cu o mică bucată de Vecernie prinsă într-un colț de inimă și cu gândul, cum spune maica stareță, „că există și altfel de oameni, care și-au închinat viața lui Hristos, înțelegând că se poate trăi foarte aproape de Dumnezeu. Și că, oricum, Dumnezeu nu ne lasă pe niciunul departe de El”...
